VOCEA INTERIOARA

descărcare

„un alt mod de a trai”

Radu Stanciulescu

Mulţumesc mamei mele că mi-a lăsat deplina libertate de a alege, în cele mai importante momente ale vieţii

Motto:

„Sa nu depinzi de alţii! Fii independent în fiinţa ta!Ascultă-ţi vocea interioară!O vei putea auzi în momentul în care îţi linişteşti mintea- şi nu e greu.Şi când spun că nu e greu, e un fapt absolut sigur:nu e greu!Dacă am putut eu, poţi si tu! Între noi nu e diferenţă.Toate fiinţele umane au potenţialul de a se cunoaşte pe sine însele.În momentul când te cunoşti pe tine însuţi,nimeni nu-ţi va mai lua individualitatea.”

OSHO „Cartea despre bărbaţi”

Explicaţii

Motivul pentru care, în această carte, adresez mulţumiri mamei mele nu vine din faptul că m-ar fi ajutat la scrierea ei, ci, aşa cum am spus, atitudinea ei faţă de dorinţele mele precum şi întreaga educaţie care am primit-o, a constituit un mare avantaj pentru mine atunci când m-am hotărât să-mi ascult vocea interioară.

În ziua de azi este greu să primeşti, în anii copilăriei, o educaţie care “să te apropie” de vocea interioară. Dar este important, în acest context, ca educaţia primită să nu constituie o piedică sau, mai bine zis: educaţia să nu te îndepărteze de vocea interioară şi, implicit de adevăratul tău eu.

Nu degeaba, în tradiţia poporului român, găsim acea expresie de “şapte ani de acasă”. Numai că, în prezent, această expresie a rămas doar cu sensul de “maniere elegante”. Dar dacă analizăm atent aceşti şapte ani observăm că ei constituie “temelia vieţii psihice”.

Ouspensky a surprins, în scrierile lui, importanţa acestor ani:

“…Dar pe măsură ce creşte personalitatea, esenţa se manifestă din ce în ce

mai rar, din ce în ce mai slab. Uneori esenţa chiar încetează sa se mai manifeste la o vârsta foarte mică şi fiinţa încetează să mai crească spiritual. Se întâmplă deseori ca manifestarea esenţei unui om adult, chiar a unui intelectual sau, în sensul curent al cuvântului, a unui om cultivat, să se fi oprit la vârsta de 6 sau 7 ani. Aceasta înseamnă că nimic din ceea ce vedem în acest om nu este el în realitate. Ceea ce este el, ceea ce îi este propriu, adică esenţa sa, nu se manifesta în mod obişnuit decât în instinctele sale şi în emoţiile sale cele mai simple. În anumite cazuri, totuşi, esenţa se poate manifesta în paralel cu personalitatea….”[1]

Autorul foloseşte doi termeni (personalitate şi esenţă), mai puţin obişnuiţi, dar mai apropiaţi de psihologia modernă, pentru a denumi cele două mari laturi ale unei fiinţe umane. Personalitatea este ceea ce mulţi numim ego, sau eu-l inferior. Esenţa reprezintă un alt termen dat SupraEu-lui.Vocea interioară este “mijlocul de comunicaţie” dintre esenţă si personalitate.

Prin “creşterea personalităţii” înţelegem o “cimentare” din ce în ce mai mare în concepţiile şi atitudinile de viaţă. Mulţi oameni, încă de la vârste fragede, îşi ghidează întreaga existenţă după anumite reguli foarte stricte, pe care nu concep să le încalce.

Esenţa este “adevăratul eu”. Pe tot parcursul vieţii, esenţa va comunica personalităţii să adopte acele atitudini de viaţă care să o apropie de esenţă. În acest proces, de aliniere a personalităţii cu esenţa, constă o primă etapă a evoluţiei spirituale.

Dacă suntem atenţi la etimologia unor cuvinte sau expresii putem trage unele concluzii foarte interesante. Acest subiect nu face obiectul cărţii de faţă, dar o să încercăm câteva exemple:

1. “vine de la sine” – “sine” este o altă denumire dată SupraEu-lui. Sunt anumite

lucruri care nu sunt “dobândite” printr-un efort raţional al ego-ului, ci ele “vin” în viaţa noastră ca efect al unei cauze aflată în alte nivele, mai subtile, ale fiinţei noastre.

2. “dezamăgire” – compus din două părţi: dez şi amăgire. Ceea ce implică mai

întâi o amăgire, urmată de un proces de “abandon” al amăgirii – dez-amăgire.

3. “îmi aduc aminte” – a – minte. Îţi aduci din nou în minte. Ar fi cumva două

tipuri de memorie. De fapt, chiar şi medicina actuală defineşte două tipuri de memorie: una de scurtă durată şi altă de lungă durată.

4. “ego” – e – go. Chiar dacă în DEX-ul (Dicţionar EXplicativ) limbii române, se spune că acest cuvânt este de origine latină, totuşi silaba “go” ne duce cu gândul la

englezescul “a pleca”. Ego ar fi, din acest punct de vedere, o abandonare a eu-lui, a

“adevăratului eu”. Deci, ego ar fi un fals eu, “născut” prin îndepărtarea de adevăratul eu.

Deoarece mi se pare foarte sugestivă această “imagine” de contra-balansare a celor două laturi ale fiinţei umane: “ego” şi “adevăratul eu” – în sensul că dezvoltăm una din ele în detrimentul celeilalte – vom folosi, pe parcursul acestei cărţi, cei doi termeni.

Cartea conţine şi citate din anumite scrieri care descriu unele filosofii de viaţă (“căi spirituale” nu mi se pare un termen adecvat), dar nu are nici un material ca bibliografie. Procesul prin care “s-a născut” cartea de faţă, nu este prin consultarea unui material bibliografic, în urma căruia s-au făcut anumite compilaţii. Cartea nu este o sinteză a ceea ce “a plăcut” autorului din diferitele scrieri (cărţi sau reviste) citite. Pentru a descrie mai exact ceea ce s-a întâmplat, o să spun, pe scurt, cum am ajuns la vocea interioară şi spre ce m-a ghidat ea.

În primăvara anului 1990, odată cu “explozia informaţională” şi cu libertatea

care ne entuziasma, am început un curs de Yoga din motive de sănătate. Am fost destul de repede dezamăgit de aceste cursuri, iar în primăvara anului 1991 am început să am drept “ghid”, următoarea expresie: “Ascultă cu atenţie vocea interioară, şi urmează această voce”[2].

Primul lucru care l-am făcut a fost să nu mai citesc nimic şi să ascult doar de “indicaţiile” vocii interioare. Această perioadă aş pute-o foarte bine defini prin expresia “deschide cartea să vezi ce au gândit alţii, închide cartea să gândeşti tu însuţi”[3].

A urmat o perioadă în care “în mine” se dădea o mică bătălie. Pe de o parte erau anumite idei pe care le asimilasem în anul în care citisem cărţi despre diverse căi spirituale (deja, idei aparţinând ego-ului) şi “impulsuri” (sau imbolduri) interioare (venite din Adevăratul eu) pentru a avea o viaţă socială normală. Au “câştigat”

imboldurile interioare, convins fiind că ele vin din “straturile cele mai intime” ale

fiinţei mele.

Nu vreau prin aceasta, să critic diversele căi sau şcoli spirituale care sunt adepte

a ideii de a te retrage din societate şi de a găsi un loc liniştit şi lipsit de tentaţiile inerente ale vieţii cotidiene. Aşa cum spunea şi Gurdjieff, acest mod de a trăi în lume confruntându-te zilnic cu problemele vieţii, este definit în orient ca fiind calea obiectivă de evoluţie. Iar fiecare alege calea care i se potriveşte cel mai bine lui însuşi.

În primul caz, când te retragi din societate, aderând la ideea de a fi membru al

unei şcoli sau ramuri spirituale, trebuie să urmezi învăţătura acelei şcoli. În cele mai multe cazuri, aceste învăţături (însoţite de tehnici şi metode de evoluţie) sunt foarte restrictive. De multe ori sunt prea rigide. Ele nu ţin cont de natura umană, de faptul că, fiecare dintre noi, este o entitate bine definită, care are particularităţile ei. Sau, cu alte cuvinte, fiecare fiinţă are dezechilibrele ei particulare. De aceea anumite percepte sau ideologii, ale unei şcoli, sunt mai uşor înţelese şi asimilate de unii practicanţi şi mai greu de alţii. Fiecare om are ritmul lui de evoluţie.

În al doilea caz, în care rămâi adeptul ideii de a “evolua în vâltoarea vieţii”, viaţa

însăşi, “îţi va scoate în cale” acele evenimente menite să te facă să tragi singur învăţămintele necesare ţie spre a te duce, în final, la o stare de echilibru interior.

Vocea interioară m-a ghidat spre “a trăi în lume”, a-mi găsi o meserie (voi descrie în alt capitol diferenţa dintre meserie şi loc de munca) care se potriveşte cel mai bine cu structura mea psihică şi, apoi, un colectiv în care să găsesc un echilibru.

A fost o perioadă, trei – patru ani (1992 – 1996), în care urmam imboldurile vocii

interioare, dar cu oarecare reţineri. Nu excludeam posibilitatea unei “forţe a răului” care pusese stăpânire pe subconştientul meu. Dar, după această perioadă, văzând că aceste impulsuri mă duc spre alegeri favorabile (chiar dacă ele contraziceau

recomandările societăţii), am început să am încredere din ce în ce mai mare în acest

mod de a lua decizii în viaţă.

De aproximativ trei ani am început iar să citesc, într-un ritm susţinut, cărţi pe

teme de spiritualitate. Dar, de această dată, nu mai adoptam în sistemul meu de valori, diverse idei care mi se păreau mie bune. Aveam “o concepţie de viaţă” foarte bine închegată şi comparam ceea ce citeam cu ceea ce “m-a învăţat” vocea interioară în decurs de aproximativ zece ani.

Din cele citite am ajuns la concluzia că vocea interioară m-a “adus cel mai aproape” de filozofia sufită. Nu pot spune că m-a adus “la o identitate” cu sufismul, diferenţele decurg din mediile culturale ale celor două spaţii geografice (România şi fosta Persie). Sunt patru puncte, după părerea mea esenţiale, care m-au făcut să “văd” această asemănare.

În primul rând este această tendinţă de a trăi în vâltoarea vieţii, în “mijlocul

lumii”. Multe “căi spirituale” (mai mult sau mai puţin bazate pe sisteme religioase) recomandă, pentru o viaţă interioară, retragerea în liniştea unei mănăstiri sau a unui loc special amenajat. Am putea aminti aici tendinţa care au urmat-o Osho sau Gurdjieff, de a crea în Occident astfel de “medii închise” şi destinate unui studiu interior (practic un proces de auto-cunoaştere), chiar dacă şi ei au avut un contact cu filozofia sufită.

Vocea interioară te îndrumă să-ţi găseşti “propriul tău loc” în viaţa de zi cu zi, cel mai ades chiar în spaţiul geografic în care te-ai născut.

În al doilea rând, vocea interioară te îndrumă spre cunoştinţe ştiinţifice, de ultimă oră. Nu te lasă să adopţi nişte idei dogmatice şi nici un limbaj învechit.

În al treilea rând, te îndeamnă spre aţi satisface dorinţele, nu spre a le reprima.

Dacă studiem psihologia umană, putem uşor observa, că psihismul omului este

determinat, în cea mai mare parte, de dorinţele fiecărui individ în parte. Acest lucru a

fost observat din cele mai vechi timpuri, şi aproape toate “căile spirituale”

recomandă diferite tehnici şi metode de a minimiza, sau chiar a elimina complet, dorinţele din viaţa fiinţei umane.

Vocea interioară “te ajută” să determini, într-o primă etapă, acele dorinţe care sunt proprii fiinţei tale, sau altfel spus, dorinţele care, prin îndeplinirea lor, duc la satisfacerea unor nevoi personale.

Dacă analizăm atent toate dorinţele noastre vom vedea, că marea lor majoritate,

nu provin dintr-o necesitate reală a fiinţei noastre, ci sunt nişte “dorinţe la modă”. Cu alte cuvinte este “o modă” – care depinde de spaţiul geografic şi temporal – să ai în posesie anumite lucruri.

În al patrulea rând, tendinţa de a trăi viaţa în mod deschis. În comparaţia cu alte

“căi”, nu te îndeamnă spre o viaţă posacă, morocănoasă, trăind cu frica de a nu greşi sau de a nu comite păcate, ci dimpotrivă.

Vocea interioară te îndrumă spre acele activităţi pe care le poţi face cu “zâmbetul pe buze”. Din păcate, este o falsă judecată a muncii (rămasă probabil, în conştiinţa românilor, din perioada în care exista o frică de anumite organe de control ale statului), că nu se pot face lucruri serioase râzând, cu bună dispoziţie.

Ce se vrea a fi această carte

Pe scurt, această carte se vrea a fi o dovadă a faptului “că se poate”. O dovadă a

faptului că se poate ajunge la vocea interioară chiar şi în “vâltoarea vieţii”, fără a fi necesar să te retragi în liniştea unei mănăstiri, ashram sau peşteri.

De fapt, această acţiune de “a ajunge” este puţin cam forţată. A ajunge undeva

înseamnă “a dobândi” ceva ce nu ai. Vocea interioară a fost, este şi va fi a ta. Este a ta, “o auzi”, dar din păcate nu-i dai ascultare.

Corect ar fi să spun: a da ascultare şi a urma îndemnurile vocii interioare, dar este o formulare prea lungă. Pentru uşurinţa exprimării voi folosi, în continuare, acest termen generic de “a ajunge” la vocea interioară. Dar, subliniez încă o dată, nu se ajunge la vocea interioară; o ai, este în tine, în mintea ta, în gândurile tale. Este important, nu doar să “o auzi” şi să o înţelegi, ci să îi urmezi sfaturile şi să iei în viaţă acele hotărâri şi decizii care ţi le sugerează

Această carte este scrisă de o persoana care a ajuns la vocea interioara şi “vrea” să împărtăşească experienţa lui şi altora, pentru a le arăta că se poate trăi şi altfel. Am început scrierea ei, nu dintr-o dorinţă a ego-ului personal ci, anumite conjuncturi, m-au adus în faţa acestui fapt.

Adoptând acest mod de viaţă (ghidat de vocea interioara) vei fi scutit de multe necazuri. Vei găsi în vocea interioara un sfătuitor de nădejde, care te va ajuta atunci când ai nevoie.

Scriind această carte „nu-mi caut adepţi”, nu caut „discipoli” care să urmeze

„calea vocii interioare”. Voi încerca, în aceste pagini, să vă arăt că este un mare avantaj să te ghidezi după vocea interioară. Voi încerca să vă arăt că este „rentabil” să abandonaţi sistemul de valori (mai bine zis o parte din el) pe care l-aţi dobândit de la naştere până în prezent şi să începeţi să puneţi bazele unui nou sistem de valori. Dar de data aceasta un sistem de valori bazat pe adevăratul dvs. EU, nu pe eu-rile create de dvs., ca urmare a influenţelor persoanelor cu care aţi „venit în contact” de când vă ştiţi. Un sistem de valori bazat pe necesităţile dvs. reale nu pe ceea ce crede societatea că este util şi necesar pentru dvs.

Această carte nu se vrea a fi un „ghid” pentru a ajunge la vocea interioară,

Mulţi dintre dvs. pot ajunge la vocea interioară doar printr-o simplă ascultare, crezând în ea şi urmându-i îndemnul în construirea unui nou mod de viaţă.

Ce se mai vrea a fi această carte? O scurtă prezentare a unor idei, probleme de viaţă la care am început să mă gândesc de când sunt „prieten” cu vocea interioară. Sau mai bine zis o prezentare a întrebărilor pe care mi le pun (dar pe care ar trebuie să şi le pună orice om care vrea sa trăiască „conştient”) din momentul în care am început să încerc să înţeleg VIAŢA. Cartea nu se vrea a fi un răspuns la aceste întrebări. Din păcate aproape toate întrebările pe care mi le-am pus au rămas fără un răspuns categoric. În schimb am „elaborat” o mare gamă de ipoteze, care ne-putând fi dovedite nici de ramuri ale ştiinţei actuale, nici de experienţa personală, vor rămâne ipoteze. Voi încerca să prezint şi posibilele răspunsuri la întrebările pe care mi le-am pus.

Cartea va fi “presărată” de anumite exemple din viaţa mea. Nici pe departe cartea nu se vrea a fi o prezentare a vieţii mele dar, din păcate, nu am cunoscut şi nu cunosc alte “vieţi contemporane” care să se conducă după vocea interioară, pentru a împărtăşi, în această carte, din experienţele lor. De aceea m-am văzut pus în ingrata situaţie de a vorbi despre mine mai mult decât se cuvine.

Cu aproximativ patru ani în urmă, când am citit, în cartea lui OSHO, fragmentul

care face obiectul motto-ului acestei cărţii, vocea interioară mi-a sugerat ideea să realizez un site pe Internet în care să prezint câte ceva din experienţele mele pe această temă.

Unele persoane, care au găsit acest site pe Internet (în jur de 10-15), m-au

contactat direct, pe adresa de e-mail, şi am schimbat diferite păreri despre acest subiect. Nu au fost persoane care să adere, într-un mod aproape exclusivist, la acest mod de a trăi, la acest mod de a lua decizii în viaţă. Dar, numărul de persoane care au acces pe Internet, şi dintre acestea, numărul celor care ar fi putut găsi site-ul, este mic în comparaţie cu oamenii care pot “întâlni” această carte. Chiar dacă nu este un scop

în sine, al cărţii de faţă, aş vrea să încurajez pe această cale pe cei care au ajuns la

vocea interioară să găsească o modalitate de a împărtăşi şi altora experienţa lor.

Prin această încurajare, nu vreau să creez o comunitate aparte de persoane care

au ajuns la vocea interioară. Nu este în intenţia mea de a înfiinţa o nouă şcoală de evoluţie.

Aşa cum veţi vedea în capitolul “Vocea interioară în lumina ştiinţelor actuale”, cercetările unor oameni de ştiinţă (în special biologi) au ajuns, în mod experimental, la nişte concluzii asupra modului de organizare a vieţii, care ne duce pregnant cu gândul la ideea unui Supra-eu care coordonează, şi încearcă să echilibreze, viaţa noastră cotidiană.

Însă, complexul de fapte experimentale, au fost analizate pe baze raţionale, de

persoane care sunt strict specializate într-un anumit domeniu. Motiv pentru care concluziile la care s-au ajuns nu se îndepărtează prea mult de concepţia materialistă asupra vieţii. Este foarte greu, ca pornind din acest punct, să se ajungă la o concepţie unitară asupra evenimentelor şi incidentelor care intervin în viaţa noastră. Sau, mai bine zis, asupra legităţilor cauză-efect care ne guvernează existenţa.

Este mult mai uşor, pentru cei care au ajuns la vocea interioară, să aibă o vedere

mai detaliată şi unitară, asupra vieţii.

În susţinerea ideilor de mai sus am putea face o comparaţie cu vederea care o are

asupra unui oraş o fiinţă terestră şi o pasăre. Fiinţa terestră poate cuprinde în câmpul vizual, la un moment dat, doar o porţiune dintr-o stradă, sau o intersecţie. Pentru a vedea alte locuri ale acelui oraş trebuie să se deplaseze în alte poziţii geografice.

Pasărea, din înaltul cerului, va avea o vedere de ansamblu asupra oraşului. Dintr-

o privire va cuprinde întreg arealul pe care este clădită aşezarea.

Nici una din cele două modalităţi de a privi realitatea nu este totalitară. Ele sunt

complementare, se completează una pe cealaltă. Una poate deosebi detalii care

uneori pot fi esenţiale şi chiar determinante asupra desfăşurării ulterioare a

evenimentelor, dar nu poate vedea “măreţia ansamblului”. Cealaltă, are acest ultim avantaj, dar poate pierde din vedere anumitele detalii.

În această ordine de idei, cartea de faţă îşi propune să arate că acest mod de a trăi, ghidându-te după vocea interioară, nu te separă de restul lumii, ci dimpotrivă te integrează, la un alt nivel, în viaţa cotidiană.

De ce să ascult vocea interioară?

În primul rând vocea interioară este cea care ştie ce este cel mai bine, la un anumit moment de timp, pentru fiecare dintre noi, în parte.

Avem, zi de zi, fel de fel de necesităţi. De la nevoia de alimentaţie până la aceea de a comunica cu alţii, de a vorbi cu alţi oameni.

Dar nu întotdeauna putem, cu ajutorul intelectului, să determinăm care sunt acele necesităţi mai presante, mai urgente, şi cărora să le acordăm o prioritate mai mare în viaţa noastră.

Vocea interioară este cea care ne poate semnala necesităţile “prime” ale fiinţei

noastre.

Sunt anumite lucruri care trebuiesc dobândite mai întâi, celelalte putând fi

satisfăcute doar dacă au deja nişte “temelii” iniţiale. Este ca atunci când am vrea să construim o clădire cu mai multe etaje. Chiar dacă am dori să construim mai întâi etajul doi sau chiar acoperişul, trebuie să urmăm, în mod riguros, o anumită secvenţă de paşi, astfel încât construcţia noastră să fie stabilă şi durabilă.

La fel stau lucrurile şi cu fiinţa umană. Pentru a dobândi o stabilitate internă, un

echilibru interior, trebuie să urmărim să satisfacem mai întâi nişte necesităţi “primordiale” care vor constitui baza de plecare pentru dobândirea celorlalte.

Societatea actuală ne oferă, într-o anumită măsură, o secvenţialitate a paşilor de urmat în viaţă. Dar, fiecare dintre noi reprezintă o individualitate aparte. Nu ne putem încadra toţi în aceleaşi tipare, în aceleaşi reguli stricte.

O să vă dau un exemplu din viaţa mea. Am făcut facultatea în Iaşi. După

absolvire m-am întors în oraşul în care locuia familia mea. Aveam o oarecare stare de nelinişte şi, de fiecare dată când reveneam în Iaşi, aveam un sentiment ciudat. Mă simţeam acasă. L-am definit “ciudat” din cauză că nu aveam acelaşi sentiment atunci când eram în oraşul în care locuiam.

Prima dată l-am interpretat ca fiind o urmare a amintirilor celor mai frumoşi ani ai adolescenţei. A doua oară am crezut că am devenit prea sentimental, dar mai apoi, mi-am dat seama că acest sentiment este un semn din partea vocii interioare că în Iaşi este locul în care ar trebui să trăiesc. Ca urmare am încercat, prin toate mijloacele, să stau cât mai mult prin acest oraş. Am observat că aici am un echilibru interior mai mare, echilibru dat de o mai mare posibilitate de a intra în contact cu diferite persoane şi activităţi culturale.

Tot în acest moment de timp, am “făcut cunoştinţă cu calculatorul personal”. Am

început să învăţ puţină programare, folosind doar nişte cărţi, fără a avea un instructor abilitat. Am sesizat că munca cu calculatorul îmi provoacă o oarecare stare de bine şi confort interior. Începusem să manifest chiar o atracţie din ce în ce mai mare pentru activitatea de programare. Dar auto-instruirea are limitele ei, de aceea m-am gândit să urmez o şcoală acreditată în domeniul programării.

M-am interesat pe la diverse facultăţi şi mi s-au părut mai viabile două

variante: “Automatizări şi Calculatoare” sau “Informatică”. Vocea interioară “îmi

semnala” cu insistenţă informatica. Aşa că m-am decis în sinea mea să “o iau de la

capăt” şi să încerc o admitere la Colegiul de Informatică

În acel moment nu aveam un servici stabil. Raţional ar fi trebuit să-mi caut mai

întâi un loc de muncă, o modalitate de a-mi câştiga independenţa financiară. Acesta ar fi fost pasul următor în viaţă, dacă mă lăsam ghidat de “algoritmul unui trai sănătos”, pe care ni-l imprimă societatea modernă.

Chiar dacă toate cunoştinţele “m-au condamnat” pentru alegerea făcută, mulţi

dintre ei insistând chiar, să-mi găsesc un loc de muncă şi să încep “să câştig bani”, am beneficiat de înţelegerea familiei care, fără multe insistenţe, a fost de acord să mă mai întreţină încă trei ani de studii.

Aşa că, în toamna anului 1994, m-am văzut pus din nou în postura celui care

descifrează primele taine ale unei noi meserii.

Viaţa, sau poate destinul, a fost de partea mea, şi la sfârşitul primului an de

studii, am încercat să dau un concurs pe un post de programator. “Ironia sorţii”!!! am reuşit la acel concurs. Astfel, nu numai că mi-am dobândit independenţa financiară, dar am mai făcut nişte paşi pe calea auto-cunoaşterii.

A urmat o perioadă foarte aglomerată dar, încercând să-i fac faţă, am putut

observa anumite limite ale fiinţei umane şi cum pot fi ele depăşite.

Abia după mai mulţi ani am înţeles, cu adevărat, de ce vocea interioară mă

îndemna să părăsesc locurile în care am copilărit şi să mă stabilesc în altă parte. Şi acest lucru cred că este valabil pentru mai mulţi oameni.

La un moment dat, persoanele dintr-un oraş, sau evenimentele culturale ale acelui oraş, sau pur şi simplu energiile telurice ale acelei zone, nu ne mai sunt propice dezvoltării şi evoluţiei noastre. Acest lucru l-am înţeles abia după ce am întâlnit persoane care au avut, şi unii mai au încă, o anumită influenţă asupra vieţii mele.

În opinia “sistemului de valori” al societăţii noastre – în momentul în care

”părăseam” o locuinţă stabilă, o familie care îmi asigura un confort sporit, şi porneam la un drum non-confortabil, doar pentru un simplist sentiment de a mă simţi acasă – puteam părea, ori un tip lipsit de raţiune, ori un om cu un foarte dezvoltat simţ al aventurii. Cred că din acest punct de vedere, al părăsirii unui confort familial, şi a urma o cale semnalată de un simţământ interior, aş putea să compar, la o scară redusă, experienţa mea cu cea descrisă în cartea “Alchimistul”.

Am intrat în amănunte în ceea ce priveşte acea perioadă din viaţa mea, pentru a putea explica cum acţionează vocea interioară şi implicit destinul.

Dacă rămâneam în oraşul copilăriei, nu aş fi putut avea acces la un calculator. Aceasta era “necesitatea numărul unu” în viaţa mea. Pe această “meserie” s-au clădit, în continuare, toate celelalte necesităţi. Şi nu mă refer aici numai la nevoi materiale, ci şi la altele de ordin psihic. Programarea este activitatea care se potriveşte cel mai bine cu structura mea psihică.

Atunci când mi-am ales pentru prima oară o meserie nu am avut în vedere acest

criteriu de a se “îmbina” cu structura mea psihică, de a fi compatibilă cu posibilităţile mele intelectuale.

Ideea unei pre-destinări native spre o anumită activitate, pe care să o desfăşurăm în comunitatea în care trăim, este mult mai veche. Inayat Kahn exprimă acest lucru folosind o exprimare metaforică asupra unor stări psihice.

“Fiecare fiinţă are o anumită vocaţie şi aceasta este torţa care îi luminează

viaţa. Cel care îşi ignoră vocaţia e ca un sfeşnic rămas ne-aprins. Cel care caută sincer adevăratul ţel al vieţii sale va fi el însuţi căutat de acel ţel. Concentrându-se asupra acestei căutări, o lumină va începe să-i alunge confuzia. Numiţi-o revelaţia, numiţi-o inspiraţie, spuneţi-i cum doriţi. Ne-încrederea e cea care înşeală. Sinceritatea conduce direct către ţel.”[4]

Sfeşnicul rămas ne-aprins, exprimă în conştientul nostru, o stare permanentă de

nemulţumire de sine. Găsirea vocaţiei fiecăruia dintre noi, reprezintă o latură a implinirii destinului (vezi capitolul “Destinul şi nemulţumirea de sine”).

Multe persoane vor susţine că nu totdeauna poţi să-ţi faci din vocaţie o meserie din care să reuşeşti să-ţi asiguri cele necesare unui trai decent. Chiar şi în citatul de mai sus, autorul face o paralelă între vocaţie şi ţelul vieţii. Dar nu un ţel pe care ţi-l propui raţional, ci un ţel care îţi este destinat şi pe care trebuie să îl cauţi. Iar dacă viaţa ne-a rezervat un ţel, puteţi fi siguri că ea este suficient de înţeleaptă să pună în drumul nostru (în drumul spre înfăptuirea acelui ţel) şi mijloacele prin care să-l ducem la bun sfârşit.

Revenind la subiectul capitolului, un alt motiv pentru a urma sfaturile vocii

interioare, este că ea ştie lucruri pe care conştiinţa ta încă nu le cunoaşte (la fel ca intuiţia). În acest context, aflat în faţa unei alegeri, soluţia cea mai bună este să ascultăm îndemnul vocii interioare. Aşa am procedat eu, când am optat pentru facultatea de Informatica, în detrimentul celei de “Automatizări şi calculatoare”.

Şi dacă stăm bine să ne gândim această necesitate, de a găsi o meserie, este o nevoie, hai să-i spun fundamentală, a tuturor celor care vor să trăiască într-o societate urbană.

Din păcate, marea majoritate a oamenilor, nu-şi caută o “meserie” ci un “loc de

muncă”. Iar criteriul de alegere este partea financiară.

Sunt puţini cei care încearcă să-şi găsească o meserie care să-i satisfacă din

punct de vedere psihic. De ce fac această afirmaţie? Într-o săptămână sunt 7×24=168 ore, din care, aproximativ 7×8=56 le petrecem în somn. Mai rămân 112 ore trăite în stare de veghe. Din care aproximativ 5×8=40 la locul de muncă. Deci, puţin mai mult de 35% din timpul în care suntem conştienţi, este “dedicat” serviciului.

Pe de o parte, meseria aleasă, are o acţiune directă asupra noastră, o fracţiune de

35% din viaţă; dar pe de altă parte are o influenţă indirectă asupra noastră o altă fracţiune de timp. Aceasta, a doua fracţiune de timp, este mai mare sau mai mică, funcţie de gradul de implicare (emoţională şi intelectuală) al fiecăruia dintre noi. Ea are implicaţie directă asupra timpului nostru liber. De câte ori nu am ajuns acasă, după 8 ore de muncă, nu numai obosiţi dar şi tracasaţi de aceeaşi activitate zilnică? De câte ori nu am ajuns acasă într-o stare nervoasă, care “a pus bazele” unor certuri familiare? De câte ori, dimineaţa, când luăm micul dejun, nu ne creăm deja o stare de dis-confort, numai cu gândul că va urma încă o zi de “supliciu” la locul de muncă?

Ce nu este vocea interioară

În primul rând vocea interioară nu este o VOCE. Ea nu se aude… ea se simte,

se percepe. Probabil vi se pare un nonsens…. cum adică, vocea nu se aude? Termenul de voce interioară este un termen generic, este o exprimare metaforică a unui fenomen psihic. Vocea interioară poate fi interpretată ca voce dar nu este o voce.

Să vedem mai exact ce se întâmplă în fiinţa umană, în organismul uman. Omul

are mai multe simţuri. Simţurile sunt nişte modalităţi de a percepe anumite informaţii din mediul exterior şi de a le transmite în „interiorul” nostru. Practic informaţiile sunt transformate, transmise şi apoi analizate de creier. Să luăm de exemplu simţul auzului. Ce se întâmplă? Urechea percepe vibraţiile mediului, le transmite mai departe spre urechea internă iar, în final, aceste vibraţii sunt transformate în „informaţii neuronale” şi vor ajunge în cele din urmă, la creier. Creierul analizează aceste „informaţii neuronale” care ii sosesc de la ureche. Practic creierul nu analizează undele sonore, nu analizează vocea care a produs vibraţiile. Creierul analizează aceste „informaţii neuronale”, pe care le vom numi în continuare „energii”. Ce tip de energie? Nu ştiu. Sunt nişte energii purtătoare de informaţii.

Oricum, dacă veţi sta în tăcere şi vă veţi analiza gândurile şi simţurile, aşa veţi putea

defini ceea ce analizaţi: energie. O energie psihică, o energie a gândului.

Pe de altă parte, să luăm un alt simţ: văzul. La fel, ochiul percepe o energie

luminoasă, o proiectează pe retină iar în final informaţia captată de ochi va ajunge la creier tot sub formă de „energie”.

Ei bine, vocea interioară transmite mesaje folosindu-se de această „energie” pe care creierul o poate analiza.

Deci, vocea interioară nu este o VOCE. Vocile „vorbesc” o anumită limbă: engleză, franceză, germană, română, chineză, etc. Şi sunt sute de limbi. Vocea interioară nu le cunoaşte pe toate. Ea ştie doar un singur limbaj. Cel al gândului. Aşadar, dacă veţi auzi o voce care vă va spune ceva în limba română să ştiţi că nu este ceea ce eu numesc vocea interioară. Este altceva, poate o iluzie, poate un simplu gând din mentalul dumneavoastră şi care are un impact mai puternic asupra situaţiei de moment.

Încă din momentul naşterii suntem obişnuiţi să gândim într-o anumită limbă.

După primele gângurituri, mama începe să ne înveţe diferite cuvinte în limba maternă, şi vom fi obişnuiţi să gândim în această limbă. Acest mod de gândire nu este “un dat” natural. Limbajul articulat (sau mai bine zis gândirea într-un anumit limbaj) este o modalitate de a comunica cu ceilalţi membri ai comunităţii. Pentru “a discuta” cu tine însuţi; pentru a purta un dialog interior, sau, mai direct spus, pentru a gândi, fiinţa umană a fost înzestrată cu un alt limbaj.

Credeţi că un copil, înainte de a vorbi, înainte de a gândi într-un anumit limbaj, el nu gândeşte? Nu analizează ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce simte? Ar fi, după părerea mea, un lucru lipsit de realism să credem că funcţia de a gândi (un proces foarte complex) este dobândit de fiinţa umană doar în momentul în care începe să înveţe un limbaj articulat.

Persoanele care au emigrat dintr-o ţară în alta, şi au fost nevoite să-şi schimbe

limbajul de comunicare cu ceilalţi, au simţit acest lucru, pe pielea lor. La un moment dat, au început să gândească în limbajul specific noii ţări de domiciliu.

Nu este nimic rău în acest proces. Problema este că, fiind obişnuiţi să gândim într-un anumit limbaj articulat, uităm să mai gândim în acest limbaj natural pe care îl numim limbajul vocii interioare. Şi, înaintând în vârstă, putem sesiza din ce în ce mai greu aceste energii ale gândului, ajungând să credem că nu putem gândi decât în cuvinte existente în vocabularul limbii respective.

În altă ordine de idei: creierul uman percepe energiile vocii interioare dar,

nemaifiind obişnuit cu ele, va urma “o cale inversă” şi le va transmite conştientului nostru ca provenind de la simţul auzului.

Vocea interioară nu dă teste. Nu te testează să vadă dacă eşti o persoană onestă, dacă eşti o persoană morală sau nu. Vocea interioară nu îţi pune întrebări să-ţi testeze nivelul de cunoaştere şi înţelegere. Nu-ţi pune întrebări să vadă dacă ai, în general, o atitudine de egoism sau de altruism faţă de cei din jur.

Vocea interioară îţi cunoaşte gândurile. Nu are nevoie ca tu să-ţi formulezi aceste gânduri în limbaj articulat sau în fapte. Ea îţi cunoaste intenţiile , atitudinile faţă de cei din jur. Vocea interioară nu are nevoie ca tu să-i demonstrezi fidelitatea.

Vocea interioară nu îţi răspunde imediat la întrebări. Se întâmplă şi aşa, dar de

cele mai multe ori lansăm o întrebare şi răspunsul poate veni chiar şi peste câteva săptămâni.

Vocea interioară nu te roagă, nu insistă să faci anumite lucruri. Să zicem, de exemplu, că la un moment dat din viaţă eşti pus să alegi dintre două alternative: să zicem prima este să te angajezi undeva şi să începi să câştigi bani, iar a doua ar fi să urmezi nişte cursuri de specialitate (pe banii părinţilor). Logic şi raţional, cei mai mulţi dintre noi ar alege prima varianta. Dar să spunem ca destinul „vrea” altceva. Să

zicem ca el, destinul, ţi-a „rezervat” o altfel de viaţă (nu neapărat mai bună, dar este

„viaţa ta”, „destinul tău”). În momentul în care te hotărăşti care din cele două căi să o alegi, vocea interioară îşi va face simţită prezenţa. Dacă alegi varianta conformă cu destinul tău, vocea interioară îţi va comunica aceasta printr-o stare de mulţumire interioară. Dacă alegi cealaltă variantă vocea îşi va „exprima dezacordul” prin diferite mijloace: ori vei avea o stare de nemulţumire profundă, ori o tristeţe apăsătoare şi fără un motiv aparent, ori o „cădere energetică”; oricum o stare de dis-confort.

Dacă ai ales varianta ne-conformă cu destinul, şi nu te-ai răzgândit la

„semnalul” vocii interioare, ea nu va insista, nici nu te va părăsi. Te va însoţi în continuare pe drumul ales de tine, dar tu vei avea, aproape permanent, o stare de dis-confort (nemulţumire de sine, tristeţe, plictiseală, etc.) datorită alegerii tale ne-conforme cu destinul tău.

Pe lângă aceste stări (aproape permanente), vocea interioară va încerca şi prin alte mijloace să-ţi semnaleze că “nu mergi” conform destinului. Şi, din păcate, aceste mijloace sunt, de cele mai multe ori, interpretate drept ghinioane. Ceea ce noi numim ghinion este ne-împlinirea unei dorinţe care nu era înscrisă ca fiind necesară în destinul nostru.

În zilele noastre, multă lume consideră că a-i ajuta pe alţii, reprezintă o

caracteristică a persoanelor spirituale. Curios este că cei care susţin că vor să îi ajute pe alţii, cer, ei însuşi, ajutorul în multe probleme ale lor.

“Cineva a zis, de exemplu, că ar vrea să îi ajute pe ceilalţi. Pentru a fi capabil să-i ajuţi pe alţii, trebuie mai întâi să înveţi să te ajuţi pe tine însuţi. Un mare număr de persoane, cu scopul de a-i ajuta pe alţii, se lasă luate de tot felul de gânduri şi de sentimente, pur şi simplu din lene. Ei sunt prea leneşica să lucreze asupra lor înşişi, dar le este foarte uşor să creadă ca îi pot ajuta pe ceilalţi. Aceasta înseamnă a fi fals şi ipocrit faţă de tine însuţi. Când un om se vede într-adevăr aşa cum este, nu îi vine în minte să îi ajute pa alţii – i-ar fi ruşine să se gândească la asta. Dragostea pentru

umanitate, altruismul, sunt cuvinte foarte frumoase, dar nu au sens decât atunci

când un om este capabil, urmându-şi propria alegere şi propria decizie, să iubească sau sa nu iubească, sa fie altruist sau egoist. Atunci alegerea sa are o valoare. Dar dacă nu are nici o posibilitate de alegere, dacă nu poate face altfel, dacă este doar ceea ce întâmplarea l-a făcut sau este pe cale să-l facă, un altruist astăzi, un egoist mâine, şi din nou un altruist poimâine, ce valoare mai poate avea acest lucru? Pentru a ajuta pe ceilalţi, un om trebuie să înveţe mai întâi să fie atent cu el însuşi. Doar un astfel de om îi poate ajuta pe alţii. Aşa cum suntem noi, nu putem face nimic.”[5]

În citatul de mai sus Ouspensky nu exclude în totalitate ideea de a-i ajuta pe alţii, dar acest lucru este posibil doar pentru omul care poate “să fie atent cu el însuşi”.

Impulsul sau imboldul de a-i ajuta pe alţii nu vine din Adevăratul eu, nu este o

comunicare a ceea ce numim voce interioară. Vocea interioară este “un instrument” al propriului eu, al cărui scop este echilibrarea propriei fiinţe. Scopul Adevăratului tău eu nu este ajutorul altora pentru simplul motiv că fiecare are Supra eu-l propriu, care îl poate ajuta atunci când are nevoie.

Dar, în primul rând, trebuie ca fiecare în parte, să-şi definească ce înseamnă “a ajuta”. Ce presupune acest ajutor: bani, susţinere morală, sfaturi, încurajări, etc.?

Dacă ne gândim le problema ajutorului, din punctul de vedere al echilibrului, o persoană care nu are un echilibru interior stabil, nu poate să “ofere” echilibru nimănui altcuiva.

În acest sens am putea aminti ideea orientală: “Un orb conduce un alt orb”.

Nu insistăm asupra ideii de a-i ajuta pe alţii dar, de cele mai multe ori, ajutorul, ca şi alte lucruri, are o valoare relativă, în funcţie de dorinţele şi sistemul de valori a fiecăruia dintre noi.

Ce este vocea interioară

Pe scurt am putea defini vocea interioară ca fiind instinctul speciei. De ce am preferat această „definiţie” prescurtată? Poate că nu este cea mai relevantă dar reflectă o caracteristică importantă a vocii interioare. În mod normal vocea “discută” cu tine, îţi trimite mesajele ei în mod „paşnic”, dar în momentul în care te afli în faţa unui pericol ea „strigă”. „Tipă” la tine: „NU”. Partea proastă este că nu insistă spunând: nu, nu, nu, nu,…. Simplu, zice o dată şi gata. Dacă nu i-ai prins mesajul, este din cauza lipsei tale de antrenament. Va trebui să te antrenezi pentru a nu mai „rata” şi alte mesaje.

Din astfel de considerente am ales această scurtă definire: în momente cheie din viaţa ta, vocea interioară îţi trimite mesajele mult mai „apăsat”, mult mai „hotărât”. Dar, aşa cum spuneam şi în capitolul precedent, vocea interioară nu te va ruga să-i asculţi mesajul, să-i urmezi îndemnul. Ea îţi transmite „părerea ei”. O urmezi bine; nu o urmezi – treaba ta, descurcă-te.

Această primă definire a vocii interioare, mă duce cu gândul la o experienţă

făcută de nişte biologi. Într-un muşuroi cu furnici a fost pus un foc mocnind care a început să se extindă, urmând în scurt timp să distrugă tot muşuroiul. Furnicile erau în pericol de a muri toate. Ce au observat biologii? Furnicile au început să se grupeze; unele dintre ele, să formeze din corpurile lor un fel de scară (pe partea muşuroiului neatinsă de flăcări) pe care celelalte furnici au început să se caţere. Bineînţeles, unele dintre ele nu au mai reuşit să se salveze. Întrebarea este: cine, sau ce le-a făcut pe furnici să se grupeze într-un timp aşa de scurt şi cu o eficacitate atât de mare? O primă ipoteză ar fi că sunt inzestrate cu o inteligenţă aşa de mare încât pe baza ei au reuşit această performanţă. Cam firavă această ipoteză; dacă furnicile (fiecare furnică în parte) ar avea o astfel de inteligenţă ar putea fi capabile de lucruri

şi mai interesante. Singura ipoteză (chiar dacă frizează, într-un anumit fel, raţionalul)

remarcabilă este că ele au fost „ghidate” de un fel de „instinct de conservare”. Interesant este că toate furnicile au fost capabile să simtă, în acelaşi moment şi în acelaşi mod, soluţia salvatoare. „Operaţiunea de salvare” a decurs cu o foarte mare exactitate, ca si cum un supervizor le dădea fiecăreia indicaţii cum să reacţioneze, astfel încât muşuroiul întreg, a acţionat ca un tot unitar.

Bine, bine, dar cine sau ce este acest „instinct”? El a dat dovadă (în acest caz)

de o inteligenţă foarte bine pusă la punct, capabilă să „construiască” strategii în timpi foarte scurţi şi cu o eficacitate foarte mare.

După atâţia ani de “convieţuire paşnică” cu vocea interioară am ajuns la concluzia că aici îşi are ea rădăcinile: în „instinctul de specie”. Poate termenul de „instinct de specie” nu este foarte bine ales din motiv că nu exista câte un instinct pentru fiecare specie. Există doar un singur instinct care guvernează peste toate speciile, peste toate fiinţele vii. Iar fiecare specie „extrage” din acest „izvor de înţelepciune” ceea ce îi este specific, ceea ce poate ea să înţeleagă, ceea ce îi poate fi ei de folos în procesul evoluţiei. Am putea face o comparaţie cu analiza matematică. Ceva vede un elev de clasa XI-a în analiza matematică (ştie doar derivate), şi altceva vede un elev de clasa XII-a (care ştie şi integrale). Altceva vede un student care deja cunoaşte câte ceva despre diferenţiale. Şi altceva va înţelege un matematician, specialist în analiză matematică.

Vocea interioară este aceeaşi pentru toată lumea, pentru toate categoriile

sociale. Nu contează cât de „citit” eşti, câte şcoli ai; vocea interioară este aceeaşi, în sensul că are aceeaşi înţelepciune.

Din alte puncte de vedere, persoanelor cu un „grad înalt de cultură” le este mai greu să perceapă vocea interioară. Şi aceasta, din cauză că, astfel de persoane, în procesul asimilării informaţiilor, au folosit foarte mult raţionalul, în detrimentul „simţului interior”.

Vocea interioară este aceeaşi, indiferent de moralitatea persoanelor: oameni

evlavioşi, hoţi, ucigaşi, etc. De exemplu, persoanele care au o mândrie exacerbata, ne-am astepta sa fie mai puţin „băgate în seamă” de vocea interioară. Dar nu este aşa. Într-adevăr, astfel de persoane, care se cred fiinţe superioare, percep foarte greu vocea interioară. Dar este vina lor. Şi-au dezvoltat foarte mult ego-ul personal, astfel încât „distanţa” faţă de adevăratul eu a crescut foarte mult

Vocea interioară nu are voinţă, în sensul că ea nu alege persoanele pentru care

să se manifeste. Ea nu zice: „Uite… X-ulescu m-a supărat. De 30 de ani nu a ţinut cont de îndrumările mele. Gata! Nu-i mai spun nimic”. Nu. Vocea interioară este foarte răbdătoare. Îţi va „şopti” toată viaţa, în speranţa că poate, odată şi odată, tot vei ţine cont de „părerile” ei. Totul depinde de tine.

Vocea interioară în lumina ştiinţelor actuale

Pe scurt, am putea spune că vocea interioară provine din mecanismele de auto-

reglare a sistemelor deschise, cu scopul de a le aduce la o stare de echilibru.

În fraza de mai sus, am folosit intenţionat pluralul “sisteme deschise” (chiar dacă

omul reprezintă doar unul dintre ele), din cauză că această tendinţă, de a ajunge (reveni) la o stare de echilibru, este caracteristică tuturor organismelor (sistemelor) vii. Numai că alte sisteme nu percep această tendinţă ca fiind o voce.

Să vedem, mai pe larg, despre ce este vorba.

Întreaga materialitate a lumii (atât corpuri lipsite de viaţă cât şi fiinţe vii) este alcătuită din atomi şi/sau molecule.

Privind atent în jurul nostru, vom observa că aceşti atomi nu sunt distribuiţi

sau amestecaţi haotic, ci sunt grupaţi, formând structuri mai mult sau mai puţin complexe. Chiar şi o piatră, chiar şi un grăunte de nisip, are o anumită distribuţie structurată (reprezintă un corp, un organism – chiar dacă la un nivel rudimentar de organizare).

Toate corpurile din natură (de la grăuntele de nisip la firul de iarbă şi de la organismele unicelulare la om) au o caracteristică foarte importantă: se comportă faţă de mediul (lor) înconjurător ca o unitate distinctă, ca un întreg, păstrându-şi individualitatea o perioada mai mică sau mai mare de timp. Din acest motiv s-a convenit, la modul general, ca aceste corpuri materiale, să fie numite “sisteme”.

Teoria generală a sistemelor a fost formulată încă din anul 1932, de savantul

contemporan L. von Bertalanffy. El defineşte un sistem ca fiind un ansamblu de elemente de diferite naturi, identice sau diferite, unite prin conexiuni şi interacţiuni, în aşa fel încât realizează un întreg.

Prin compararea diferitelor sisteme se pot evidenţia anumite trăsături comune,

care ne permit înţelegerea mai profundă a modului cum sunt organizate, cum funcţionează, de câte feluri sunt şi care sunt relaţiile dintre sisteme şi mediul înconjurător.

Un alt om de ştiinţă, I. Prigogine (1955) studiind sistemele organizate din

punct de vedere al relaţiilor cu mediul, deosebeşte trei categorii de sisteme:

1. izolate – nu realizează cu mediul nici schimburi de materie nici de

energie,

2. închise – realizează cu mediul doar schimburi de energie,

3. deschise – realizează cu mediul atât schimburi de energie cât şi de materie.

Cercetătorii au definit, pentru sistemele biologice deschise, mai multe

caracteristici. Vom prezenta, în continuare, aceste caracteristici încercând să explicăm, acolo unde este cazul, legătura dintre concluziile ştiinţifice şi adevăratul eu.

1. Caracterul istoric

Pentru a putea explica organizarea şi comportarea unui sistem biologic nu este suficientă doar cunoaşterea alcătuirii lui şi a parametrilor lui actuali. Trebuie cunoscute şi istoria sistemului, trecutul lui; văzute din punctul de vedere al înrudirii lui cu alte sisteme de la care moşteneşte anumite trăsături. Aceste inter-dependenţe dintre sistemele biologice sunt greu de explicat având în vedere doar aspectul genetic, material, transmis prin ADN, al sistemelor. Se pot explica astfel transmiterea anumitor trăsături fizice şi aspecte materiale (preferinţele alimentare, etc.).

Multitudinea de comportamente şi reacţii specifice în cazul anumitor condiţii

exterioare ne duce cu gândul la o mare “bază de date”, în care s-au înscris, de-a lungul a generaţii şi generaţii, o vastă experienţă faptică.

Iar dacă acceptăm existenţa acestei baze de date, ne punem problema cum un individ, luat separat, se poate “conecta” la aceasta şi cum poate extrage de acolo ceea ce corespunde necesităţilor lui. Această legătură este stabilită de adevăratul eu şi care, prin intermediul vocii interioare, transmite rezultatul, conştientului.

2.Caracterul informaţional

“Sistemele biologice, având un caracter istoric, moştenesc de la sistemele

ascendente un important stoc informaţional, la care se adaugă informaţia proprie, dobândită prin relaţiile cu mediul, a fiecărui sistem dat.”[6]

Chiar dacă “stocul informaţional” – sau baza de date, cum este definită mai sus – este transmis integral unui sistem prin ADN-ul celular; sau dacă AND-ul reprezintă “o antenă” prin care este recepţionat acest stoc (o teorie mai recentă); este important

modul prin care sistemul “analizează” această enormă cantitate de informaţii şi cum

poate, pe baza acestora, să găsească un răspuns (o soluţie de acţiune) asupra unui complex de împrejurări bine definit, la un moment dat.

Atunci când ne aflăm în faţa unui eveniment, vocea interioară ne transmite aproape instantaneu soluţia prin care să reacţionăm (dar aceasta numai dacă evenimentul are o importanţă “suficient de mare” asupra echilibrului fiinţei noastre). Această viteză de răspuns, extraordinar de mare, ne arată „puterea“ de care am putea dispune, fiecare dintre noi, dacă am asculta vocea interioară.

Pe de altă parte, dacă în faţa aceluiaşi eveniment, începem să analizăm raţional

complexul de împrejurări (în care a apărut evenimentul) precum şi multitudinea de decizii (răspunsuri) pe care le putem lua, trebuie să fim conştienţi că “timpul de răspuns” ar fi mult mai mare. Şi nu numai atât; dar s-ar putea să omitem să analizăm multe din variantele posibile de răspuns. Şi unele dintre ele chiar mai bune decât cele analizate în timp util. De câte ori nu am găsit, la o problemă dată, o soluţie mult mai bună, dar abia după mult timp după ce evenimentul s-a consumat.

Aşa cum am spus în capitolul “Explicaţii”, a fost o perioadă din viaţa mea (patru ani) în care am avut anumite “reţineri” faţa de vocea interioară. În aceşti ani – până am căpătat o încredere totală în vocea interioară – au fost sute sau chiar poate mii de verificări raţionale ale “îndrumărilor” pe care le primeam. Cum decurgea acest proces de verificare?

În faţa unui eveniment în care ”primeam” o soluţie, urmam instantaneu

“indicaţia” transmisă, chiar dacă ea contravenea multor concepţii ale societăţii de azi. Apoi, după ce adoptam soluţia, eram foarte atent la ceea ce se întâmpla în viaţa mea şi, implicit, urmăream implicaţiile acesteia asupra evenimentelor care se derulau la un moment dat. În acest mod am putut să-mi dau seama că soluţia “indicată” de vocea interioară a fost cea mai bună, în sensul că a avut, asupra evenimentelor ulterioare, acel impact care a fost cel mai favorabil fiinţei mele şi care mă ducea la un echilibru interior din ce în ce mai mare.

Dacă unii dintre dumneavoastră, cititorii acestei cărţi, veţi numi intuiţie ceea ce

eu numesc “comunicarea” cu vocea interioară, şi veţi spune că dumneavoastră intuiţi răspunsul corect asupra unui complex de împrejurări, aveţi dreptate. Acest proces, de a găsi soluţia optimă, se poate defini ca intuiţie, numai că vocea interioară este mult mai mult decât intuiţia. Făcând apel la un termen matematic, am putea spune că vocea interioară include intuiţia.

Ne punem întrebarea de ce vocea interioară “găseşte” o soluţie mai bună decât

raţiunea noastră? Ţinând cont de caracterul istoric şi cel informaţional al unui sistem biologic, acest răspuns este foarte simplu. Raţiunea, pentru a da un răspuns, analizează doar evenimentele (informaţiile) la care are acces. Practic, acele informaţii care se află în memoria noastră şi care nu au trecut încă în “planul uitării”. Dar, adevăratul eu, analizează şi informaţiile moştenite de la întreaga specie şi de care noi, în mod normal, nu suntem conştienţi.

3. Integralitatea.

“O trăsătură însemnată a sistemelor deschise, care interesează îndeaproape

sistemele biologice, este integralitatea. Ea constă în faptul că un sistem, cu toate însuşirile sale, nu se reduce la suma însuşirilor părţilor sale componente. Sistemul, privit ca un tot, prezintă însuşiri structurale şi funcţionale noi, pe care nu le au părţile componente ale lui luate izolat. De pildă, însuşirile unei maşini, ale unui organism, ale unei populaţii sau biocenoze sunt diferite de cele ale unităţilor lor constitutive. Aceste însuşiri noi rezultă din interacţiunea părţilor sistemului, din organizarea şi funcţionarea lor în cadrul sistemului.”[7]

Ideea de mai sus poate fi exprimată – luând în considerare noţiunea de grup sau

de echipă care desfăşoară o anumită activitate – astfel: “o echipă poate face mult mai mult decât ar putea face membrii săi, în mod individual”.

Facem precizarea că un “sistem deschis” reprezintă un concept şi nu are, în mod obligatoriu, o formă bine definită delimitată în spaţiu de un înveliş propriu. Un grup

de oameni (o echipă), poate constitui, din anumite puncte de vedere, un sistem

deschis. De exemplu locuitorii unui sat, sau a unui bloc, sau a unui birou, de la un loc de muncă.

În această ordine de idei, pentru organismul uman, am putea defini două nivele de organizare a sistemelor deschise. Primul este omul, luat ca individ în parte. Iar al doilea este comunitatea din care el face parte. Din acest punct de vedere un om poate face parte din mai multe sisteme deschise (fiecare grupare din care el face parte şi care este constituită pe diverse criterii: familie, birou, vecini de bloc, etc.).

În primul caz – în care omul este, el însuşi un sistem deschis – putea considera că

este alcătuit din mai multe sisteme: sistemul digestiv, sistemul muscular, sistemul nervos, etc. Conform principiului integralităţii omul este mai mult decât părţile lui componente; are trăsături şi funcţionalităţi noi. De exemplu funcţia de nutriţie este o “conlucrare” dintre sistemul digestiv şi cel muscular. În acelaşi mod, prin “colaborarea” diferitelor organe interne (fiecare putând fi considerat un sistem deschis) se realizează funcţia organismului uman de aşi menţine constantă temperatura.

Analog, diferite alte organe, grupate pe diverse criterii contribuie pentru “buna

funcţionare” a întregului organism.

Dar unde voiam să ajung? Organismul uman trebuie privit ca un tot unitar. Mă

refer aici, mai ales, în cazurile de excepţie, în care el se îmbolnăveşte. Această idee este foarte veche. Tradiţia orientală este de părere că “trebuie să tratăm bolnavul, nu boala”.

Multe boli, sau mai bine zis, mai multe complexe de simptome, pot avea cauze

diferite. Dar ce sunt de fapt bolile? Ele sunt manifestările, în plan material, ale diverselor dezechilibre care intervin în viaţa noastră, la diferite nivele ale fiinţei noastre. Dezechilibrele, la rândul lor, pot fi definite ca abateri de la o funcţionare prestabilită şi bine definită (teoria sistemelor a definit o altă caracteristică pentru

astfel de comportamente determinate: programul), considerată ca fiind optimă în

anumite condiţii de mediu.

Din păcate, medicina contemporană se axează pe tratarea simptomelor şi, de cele

mai multe ori, cauza ne-fiind îndepărtată (tratată), dezechilibrul se poate manifesta ulterior, printr-o altă afecţiune, în plan fizic.

De o perioada de timp, au început să fie din ce în ce mai recunoscute, efectele benefice a diferite metode de terapie complementară (acupunctură, homeopatie, regimuri alimentare, etc.). Ele se apropie, într-o măsură mai mare, de cauzele dezechilibrelor. De asemenea, multe dintre acestea, iau în considerare şi principiul integrabilitaţii fiinţei umane (chiar dacă nu îl definesc în termenii biologiei generale), în sensul că, atunci când recomandă un tratament se au în vedere şi alte aspecte ale fiinţei umane, nu doar cele asupra cărora se manifestă simptomele.

Cu toate acestea, chiar şi metodele alternative, au deficienţele lor, iar cea mai

importantă dintre ele este că se bazează pe o “analiză” raţională a complexului de factori care au dus la apariţia dezechilibrului.

Organismul uman are “inteligenţa” lui, beneficiind de o “putere de analiză” mult superioară celei făcute de o raţiune şi/sau inteligenţă umană. Dar nu numai atât; el dispune şi de mijloacele prin care poate transmite conştientului nostru metodele (regimul de viaţă) care trebuie adoptate pentru a reveni la starea de echilibru (care este, practic, vocea interioară). Şi, de cele mai multe ori, aceasta implică schimbări, uneori destul de importante, asupra modului nostru de a trăi, asupra modului de a aborda viaţa (atitudini sau principii de viaţă).

Nu degeaba tradiţiile populare spun că “omul însuşi, este cel mai bun medic al

său”. El trebuie doar să-si asculte “îndemnurile” organismului care, în mod categoric, se vor manifesta cu mult înainte ca dezechilibrul să-şi pună amprenta asupra corpului fizic.

Până acum am văzut cum organismul dispune de un mecanism propriu de auto-

analiză a “părţilor lui componente”. Dar, am arătat mai sus că fiecare individ, luat separat, face parte dint-o “organizare” (sau, metaforic vorbind, “organism”) mai mare: sat, bloc, etc., care, la rândul lui, are propriul mecanism de auto-analiză. Nu degeaba se spune ”omul potrivit la locul potrivit”.

Fiecare macro-organism, compus dintr-un număr oarecare de fiinţe umane, are propria lui tendinţă de a ajunge la o formă de echilibru; la forma lui proprie de echilibru. Conform principiului integralităţii, vocea interioară a fiecărui individ, îi va “transmite” acestuia locul pe care trebuie să îl ocupe în cadrul sistemului.

În ceea ce priveşte integralitatea unei macro-organizări, am putea aminti drept exemplu echipa naţională de fotbal. Atunci când ea era condusă de Hagi avea “un alt echilibru”. Avea “un suflu proaspăt”, izvorât din capacitatea (sau talentul) conducătorului său de a mobiliza jucătorii şi a forma o adevărată echipă care acţiona ca un întreg unitar. În acele momente, individualitatea fiecărui jucător era diminuată în detrimentul “unităţii” sistemului nou creat (echipa).

4. Programul.

“Structura unui sistem biologic oarecare nu este rigidă, la fel şi modul său de

funcţionare. Înseşi relaţiile sistemelor biologice cu mediul schimbător presupun capacitatea fiecărui sistem de a realiza diferite stări. Se înţelege că aceste stări nu pot depăşi anumite limite impuse tocmai de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului.

Un program reprezintă tocmai una din stările posibile pe care le poate realiza sistemul, în limitele permise de organizarea sa. Deoarece orice sistem are mai multe stări posibile, înseamnă că el are totodată mai multe programe.

De pildă, un organism se poate afla în diferite stări: starea de repaus, de

veghe, urmărirea unei prăzi, consumarea prăzii, construirea unui adăpost, căutarea

femelei, împerecherea, îngrijirea puilor, apărarea contra unui duşman, etc. Practic,

niciodată nu se pot realiza toate stările (programele) posibile ale unui sistem. Se realizează acele programe pentru care există condiţii potrivite ale mediului. O pasăre nu-şi va putea construi cuibul, dacă în mediul în care trăieşte lipseşte materialul necesar. O plantă entomofită nu va produce seminţe, dacă lipsesc insectele care să producă polenizarea.”[8]

Aşa cum am mai spus, specializarea strictă a oamenilor de ştiinţă din zilele

noastre, a dus la o fragmentare a cunoaşterii. Exemplele din lumea animală, date de autorul cărţii (de specialitate biolog) nu se apropie foarte mult de lumea umană aşa cum o ştim din viaţa cotidiană. Iar acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că omul s-a îndepărtat foarte mult de mediul natural de viaţă şi, implicit, neglijează programele naturale pe care le percepe din subconştient (le percepe prin intermediul a ceea ce numim voce interioară).

În toată lumea animală (cu excepţia omului şi a animalelor domestice) stările descrise mai sus ca: “urmărirea prăzii”, “consumarea prăzii”, sunt stări care apar şi dispar (datorită satisfacerii lor) în mod cotidian. În viaţa omului aceste două stări au dispărut; deschidem frigiderul şi le vom satisface pe amândouă.

Crearea unor “depozite de hrană” constituie un avantaj care, din păcate, este izvorât din tendinţa omului spre confort, spre comoditate. Marele dezavantaj al acestui “obicei” vine din faptul că se neglijează anumite programe naturale.

Organismul ne comunică necesităţile lui specifice printr-o stare de “poftă”. De

multe ori ne este “poftă de ceva dulce”, uneori ne este “poftă de ceva iute”, alteori “avem chef să mâncăm ceva sărat”. De câte ori nu neglijăm aceste semnale ale organismului, mâncând ceea ce avem în frigider?

Dar să revenim la vocea interioară. Prin intermediul ei, conştientul nostru

percepe aceste programe naturale, unele dintre ele, înscrise dacă vreţi să spunem aşa,

în codul nostru genetic. Declanşarea lor se face doar atunci când există condiţiile

specifice de mediu exterior.

Neglijând vocea interioară, neglijăm aceste programe, neglijăm acel mod de

viaţă care a fost clădit generaţii de-a rândul, pe baze naturale (acum mii şi mii de ani în urmă). Datorită perioadei mari de timp, în care omul a trăit în condiţii naturale, aceste programe s-au înscris, în fiinţa umană, până la nivel de AND.

Trăind în condiţii naturale de mediu, programele rasei umane nu s-au dezvoltat

în mod izolat ci, ţinând cont de caracterul de integralitate a ecosistemului planetar. Practic, planeta Pământ este cel mai cuprinzător sistem deschis, din care omul (luat ca totalitatea indivizilor) face parte integrantă.

În ultima perioadă de timp (sute sau chiar mii de ani) omul, prin îndepărtarea

lui de natural (prin ne-îndeplinirea programelor specifice), adânceşte dezechilibrul întregii planete.

Să vedem, mai pe larg, cum efectele (de multe ori negative) datorate neglijării programelor proprii unui individ “se propagă” până la nivel de specie şi mai apoi “din ce în ce mai sus”, pe scară ierarhică, până la nivel planetar.

În orice sistem se pot distinge trei categorii de programe:

1. programe “pentru sine” – sunt acele programe care asigură autoconservarea sistemului dat. Aici intră ceea ce am putea numi instincte primare: de apărare, de nutriţie, etc.

2. programe inferioare – acele programe specifice sub-sistemelor componente

ale organismului sau sistemului dat.

3. programe superioare – acele programe acre au drept scop asigurarea existenţei

sistemului superior, din care sistemul dat face parte integrantă. În această categorie

(dacă sistemul dat este o fiinţă – nu neapărat umană) intră programele de reproducere

sau înmulţire a organismului (fiinţelor).

După cum se poate vedea, din clasificarea de mai sus, în fiecare sistem există o

ierarhie de programe. În sensul că unele programe (ale sistemului superior) au un rol coordonator asupra programelor sistemului dat. Dar există şi relaţie inversă, programele sistemului dat influenţează programele sistemului superior.

Biologii au observat ierarhizarea programelor prin experienţe asupra celulelor

unor ţesuturi. Celulele au fost scoase din ţesuturile din care făceau parte şi au fost ţinute (cultivate) în mod izolat. S-a observat că celulele provenite din ţesuturi cu un rol bine determinat in organism, îşi pierd funcţiunile specifice ţesutului din care au provenit.

De exemplu celulele provenite din ficat, oase, piele. La bază ele sunt constituite din aceleaşi componente şi au aceleaşi funcţiuni (programe “pentru sine”). Odată făcând parte dintr-un ţesut anume ele capătă funcţii noi, coordonate de programele de rang superior ale ţesutului. În acest mod celulele încep să-şi restrângă programele “pentru sine”, pierzând astfel anumite grade de libertate. De cele mai multe ori, celulele integrate în ţesuturi îşi modifică şi forma nu numai funcţiile.

După ce sunt scoase din ţesuturi, se observă că celulele revin la o funcţionare ne-specifică ţesutului din care au făcut parte.

Extinzând acest proces la oameni, am putea spune că o persoană, aflată într-un anume colectiv, ar trebui să adopte nişte reguli de comportament specifice acelei comunităţi. Sau, cu alte cuvinte, ar trebui să manifeste un grad de adaptabilitate.

Multe din aceste reguli de comportament nu sunt scrise. Ele se “simt”. Ţi le

comunică vocea interioară. Simţi dacă într-un colectiv trebuie să fii tăcut sau în altul să fii vorbăreţ.

Din păcate, în zilele noastre sunt din ce în ce mai multe persoane care,

dezvoltându-şi personalitatea (ego-ul) foarte mult, atunci când sunt într-un colectiv, uită (sau nu vor) să-şi subordoneze programele proprii conform cu programele colectivului.

În sfera rasei umane mai apare un proces specific. Datorită unor dorinţe

personale – de cele mai multe ori motive financiare, de a avea un loc de muncă mai bine plătit – mulţi indivizi părăsesc comunitatea (sistemul superior) din care ar trebui să facă parte la un moment dat. Vocea interioară comunică acestuia printr-un “sentiment de dor” faptul că el “s-a rupt” din sistemul predestinat , cauzând astfel un dezechilibru (sau poate chiar mai multe).

De cele mai multe ori vocea interioară (sau mai bine zis Adevăratul eu), va

încerca să restabilească acele echilibre care au fost destrămate de “emigrarea” unor indivizi particulari şi va provoca în viaţa celor în cauză anumite evenimente menite să re-integreze comunitatea iniţială. Aceste evenimente vor fi interpretate (în marea majoritate a cazurilor) ca fiind ghinioane care le stau în calea realizării lor. Nu sunt ghinioane. Sunt semnale ale Adevăratului eu că “nu eşti acolo unde trebuie”, că prin dorinţele tale personale creezi mari dezechilibre. Sentimentele de dor sunt receptate nu numai de cei care au părăsit comunitatea ci şi de ceilalţi care au rămas. Şi acest lucru se datorează faptului că “semnalul” este tras de un program al comunităţii (al sistemului superior care nu-şi poate găsi astfel echilibrul)

5. Echilibrul dinamic

Organismul uman este un sistem deschis. Materia (sau substanţa) prin care el

inter-acţionează cu mediul este compusă din substanţele alimentare pe care le asimilează şi aerul pe care îl respiră. Energia prin care organismul inter-acţionează cu mediul este de mai multe tipuri. Practic, am putea face o corespondenţă între cele cinci simţuri şi cinci tipuri de energie prin care mediul poate influenţa organismul.

Chiar dacă, aparent, nu are legătură cu vocea interioară, o şa încercăm să detaliem

cum cele cinci simţuri pot afecta echilibrul interior.

De ce „un alt mod de a trăi”?

O să încep aceasta idee, zic eu, cea mai importantă vizavi de “vocea interioară”, prin a vă povesti o întâmplare dintr-o carte SF. Cartea a fost scrisă de Zvezdomir Marinov şi descrie un scenariu SF despre un eventual cataclism pe Terra. Ideea era că un grup de persoane este salvat de o civilizaţie extraterestră şi “transportat” undeva pe o planetă a stelei Sirius, unde va fi instruit şi învăţat pentru a putea aborda un alt mod de viaţă, pe o planetă (tot Terra) cu totul schimbată. În acest timp, cât a durat perioada de “instruire”, o grupare de extratereştri a refăcut atmosfera Pământului, astfel încât să fie din nou “respirabilă”. La un moment dat gruparea de “terrani” a fost din nou transportată pe Terra, pentru a re-popula planeta. O perioadă a mai fost însoţită de o grupare de extratereştri care “au vegheat” la o re-integrare a pământenilor în noul sistem geo-climatic şi social.

La un moment dat. s-a semnalat apropierea de Terra a unei capsule metalice.

Un grup de extraterestri şi pământeni, folosind o navetă spaţială, au plecat în misiune, în atmosferă pentru a “întâmpina” aceasta capsulă. După nişte analize fugare, realizate asupra capsulei, s-a constatat că ea conţinea nişte corpuri umane, probabil încă în viaţă, dar acea capsulă a fost “invadată” de nişte bacterii nocive organismului uman. Conducătorul expediţiei (care făcea parte din gruparea de extraterestri) a luat decizia să bombardeze acea capsulă pentru a preîntâmpina pătrunderea bacteriilor în atmosfera Terrei. Un pământean s-a opus, luând în considerare că pe capsulă se găseau nişte suflete umane, pe care ar fi încercat sa le salveze. Conducătorul expediţiei a refuzat ideea, susţinând în continuare soluţia

distrugerii capsulei. Cu alte cuvinte, sacrifica posibilele vieţi în schimbul siguranţei

ne-infestării bacteriologice. Pământeanul, avea şi el argumentele lui, susţinând ideea că el singur se va duce pe capsulă, va salva oamenii rămaşi în viaţă, după care să se distrugă capsula. Conducătorul grupării i-a atras atenţia că poate să se infecteze şi el. După o oarecare perioadă de gândire pământeanul a acceptat riscul şi a plecat spre capsulă.

În acel moment conducătorul expediţiei a zis: “Acesta este primul om care a

ajuns acolo unde trebuia”……

Unde a ajuns pământeanul? A ajuns în stadiul de a-şi asculta “vocea

interioară”, sau cum vreţi să o denumiţi (sufletul, conştiinţă) în aşa măsură încât a trecut peste AUTORITATEA extraterestrului.

Am preferat să vă spun întreaga poveste pentru a sublinia gradul de autoritate pe care a încălcat-o pământeanul. Era autoritatea unui şef, pe deasupra şi extraterestru, şi cu bogate cunoştinţe, etc. Deci, o mare autoritate în mintea pământenilor.

Făcând excepţie că povestea de mai sus este un SF, trebuie să recunoaştem că oamenii au întotdeauna o “autoritate deasupra lor”. În faţa unei decizii se întreabă: “oare cum este mai bine?”. Dacă părinţii sunt o autoritate pentru acel om, el va căuta în memorie ce l-au sfătuit părinţii în situaţii similare. Dacă religia reprezintă o autoritate pentru acel om, el va căuta în învăţăturile biblice un caz asemănător, faţă de care să se raporteze. Depinde de “sfera de acţiune” a deciziei, şi de ce autorităţi a adoptat omul respectiv, în viaţă.

Un exemplu de două autorităţi care intră în contradicţie: să zicem că o

persoana are o boală gravă, medicina îi oferă un tratament, dar un bio-energo-terapeut îi sugerează “un cu totul” alt tratament. Deci, omul nostru se află în faţa unei mari dileme. Este bolnav, ce tratament va urma. Depinde de “gradul de autoritate”, adoptat în mod personal, a medicinii şi a bio-energo-terapeutului. Dacă în mintea lui,

medicina clasică reprezintă o autoritate mai mare, va adopta tratamentul medicinii,

dacă nu, va adopta celălalt tratament.

Nu are rost să caut şi alte exemple. Căutaţi singuri în viaţa voastră.

Dar ce voiam să spun: ai ajuns într-adevăr la cunoaşterea adevăratului eu doar atunci când autoritatea principală, pentru tine, este “vocea interioară”. Să nu înţelegeţi că este vorba despre “sfârşitul” cunoaşterii de sine. Nu, în acest moment aţi încheiat practic, un capitol pregătitor şi aţi deschis un capitol important în calea cunoaşterii de sine. Sau, altfel spus (chiar dacă tot metaforic) aţi mâncat aperitivul, acuma trebuie “să mâncaţi”.

Am putea face o analogie între această “autoritate” din mintea noastră şi ceea ce reprezintă “manipularea” noastră conştientă, subiect de altfel abordat într-un alt capitol. Atâta vreme cât avem o altă autoritate după care ne conducem şi luăm decizii în momentele importante, suntem manipulaţi. Nu suntem noi. Nu Eu-l nostru ia decizia ci altcineva a luat decizia în locul nostru. Decizia a fost luată de persoana, sau instituţia, care este pentru noi o autoritate.

Să nu înţelegeţi din acest capitol că sunt adeptul ideii că omul trebuie să facă “tot ceea ce-i trece prin cap”. Nu! Sunt adeptul Eu-lui tău superior, al adevăratului tău Eu. Decizia finală să fie cea “sugerată” de eu-l tău adevărat, nu cea care-ţi convine ţie.

Această atitudine umană, de a urma indicaţiile unei autorităţi, în detrimentul unui imbold interior care ne oferă un alt mers al acţiunilor şi deciziilor noastre, este studiată şi de psihologia modernă.

Un alt exemplu de ceea ce reprezintă “autoritatea” în viaţa noastră este foarte

clar exprimat într-un film: “I de la Icar”. Un grup de psihologi, au făcut un test. Două persoane (voluntare) trebuiau să participe la test. Una dintre ele, era legată de mâini şi de picioare pe un “scaun electric”, iar cealaltă trebuia sa-i “administreze” câte un

şoc de curent electric, la o tensiune din ce în ce mai mare. Scopul declarat al

experimentului era că medicii voiau să vadă până la ce tensiune a curentului electric rezistă organismul uman

Experienţa era asistată de nişte medici cu o atitudine foarte “rigidă” şi “stăpâni pe ei”. După ce tensiunea curentului electric depăşea 30 de volţi, persoana legată de scaun, începea să “simtă” şocurile din ce în ce mai tare, având nişte spasme musculare. De la o anumită tensiune începea chiar să-l roage pe cel care-i producea şocurile să înceteze. Amândoi voluntarii erau aleşi din rândul oamenilor nevoiaşi (săraci) şi, din acest motiv, experienţa era plătită. Medicii (autoritatea) îi spunea persoanei care administra şocurile să continue că nu se va întâmpla nimic, ba chiar dacă va înceta, nu va primi nici un ban.

În mintea persoanei care administra şocurile se “dădea o luptă” între autoritatea care-i spunea să continue şi care îi putea aduce un venit financiar suplimentar (pe de o parte) şi conştiinţa lui (pe cealaltă parte). Acum urmează surpriza: cel “electrocutat” era un actor (cu state vechi în colaborarea cu medicii), iar şocurile de tensiune erau imaginare. Psihologii studiau comportarea persoanei care administra şocurile. Voiau sa vadă până unde merge “inumanul” din om, pentru că, practic, actorul “electrocutat” îşi juca bine rolul.

Această idee, a detaşării sistemului tău decizional de o altă autoritate, apare şi

în Bhagavad-Gita: “legea ta, chiar cu lipsuri, este mai bună decât legea altuia”.

Acum înţelegeţi de ce am asimilat vocea interioară cu un alt mod de viaţă?

Este practic un alt mod de a trăi, fundamental bazat pe alte principii. Bazat pe principiile tale şi nu bazat pe ceea ce ai învăţat de la alţii, practic principiile altora.

În aceeaşi ordine de idei putem lua şi îndemnul “deschide cartea să vezi ce au gândit alţii, închide cartea să gândeşti tu însuţi”. Trebuie la un moment dat să “uiţi” tot ce ai învăţat, şi să-ţi clădeşti viaţa pe principiile tale.

După părerea mea, la acest “eveniment”/”fenomen” se refera şi sintagma

biblică “a doua naştere”. Efectiv, atunci când începi să trăieşti după principiile tale eşti, parcă, un alt om.

Într-adevăr soluţiile date de adevăratul tău eu sunt, de cele mai multe ori, contrare sistemului de valori al societăţii în care trăim. Soluţia dată ţie, de către Eu-l tău, este cea mai bună pentru tine. Este soluţia ta, nu se potriveşte altuia.

Destinul şi nemulţumirea de sine

Aparent, cele două probleme (destinul şi nemulţumirea de sine) par a fi două lucruri diferite. Părerea mea este că ele sunt într-o strânsă interdependenţă. Nemulţumirea de sine este un semnal al vocii interioare că nu „suntem pe drumul” nostru, că nu trăim conform destinului nostru.

Destinul există, dar el nu este un lucru foarte strict. Este ca un drum, poţi merge chiar pe partea din dreapta, pe mijloc sau pe partea din stânga. Vocea interioară trage semnalul de alarmă doar când „ai luat-o pe arătură”. „Mersul pe arătură” este însoţit de sentimentul de nemulţumire de sine. În momentul în care eşti pe drum (pe drumul TĂU) nemulţumirea de sine dispare.

Dar, ATENŢIE!!!!! este vorba de “nemulţumirea de sine”, nu de nemulţumire.

Chiar dacă poartă aceeaşi denumire, cele două stări psihice sunt foarte diferite. Poţi fi nemulţumit din nenumărate motive (servici, familie, copii obraznici, vecini, emisiuni la TV), dar nemulţumit de sine nu poţi fi decât daca eşti nemulţumit de tine.

Pe de altă parte nu trebuie să confundaţi „mulţumirea de sine” cu un sentiment

de mândrie exacerbată (cine mai e ca mine? eu sunt cel mai bun). Această stare de

mândrie se obţine în mod conştient. Stai şi îţi tot repeţi în gând: sunt mare, sunt bun,

etc. Dar, în momentul în care „laşi garda jos”, adică nu-ţi mai “alimentezi” conştientul cu astfel de gânduri, te „inundă” un sentiment de nemulţumire de sine. Într-adevăr, începând din nou să gândeşti cât de „grozav” eşti, acest sentiment dispare şi lasă locul, în conştientul tău, acelei stări de „cel mai bun dintre cei buni”.

Deci, mândria este un lucru care este mai întâi în conştientul tău, în gândurile tale, în voinţa ta; apoi repetând ideea cit de grozav eşti, începi să o „introduci” în alte nivele, din ce în ce mai profunde, ale fiinţei tale. Ea poate „intra” în subconştient; în straturile superficiale ale subconştientului tău, dar nu v-a putea rămâne acolo mult timp. Mândria este ca focul: atât timp cât îl întreţii (pui gaz sau lemne pe foc) el rămâne aprins. În momentul în care nu mai ai combustibil, focul se stinge. Tot aşa se întâmplă şi cu sentimentul de mândrie. Atâta vreme cât omul nu mai întreţine, în mentalul său conştient, astfel de gânduri de mândrie, ea începe să dispară.

Nemulţumirea de sine are o modalitate de manifestare total inversă. Ea izbucneşte din cele mai profunde straturi ale subconştientului şi pătrunde în conştient. Este ca o buruiană, dacă o tai de la suprafaţa pământului (din conştient), rădăcina rămâne în pământ (subconştient) şi peste o perioadă de timp buruiana va apare din nou la fel de „falnică” ca mai-nainte.

Pentru a scapă de starea de nemulţumire de sine trebuie tăiată rădăcina, trebuie

„umblat” la destin; trebuie să-ţi corelezi viaţa cu destinul. Atunci când viaţa se desfăşoară conform destinului, fiinţa umană nu mai este “asaltată” de sentimentul de nemulţumirea de sine.

Odată ce eşti pe cale, conform destinului, o stare de mulţumire de sine

„izvorăşte” din subconştient. În acele momente, chiar dacă din exteriorul fiinţei, apare un eveniment perturbator (să zicem că apare între tine şi o altă persoană cunoscută o ceartă şi aceasta îţi reproşează fel de fel de lucruri: că nu ai fost bine crescut, că nu eşti bun de nimic, etc.) care îţi produce în conştient un motiv de a-ţi

face gânduri negre, subconştientul te „susţine”, invadându-te cu un sentiment de

mulţumire de sine.

Sau altfel spus: dacă eşti pe drumul tău şi la un moment dat eşti invadat, în

mod conştient, de gânduri negre, subconştientul te ajută. Dar acest ajutor poate apare doar dacă este întrerupt fluxul de gânduri negre conştiente. Si aceasta se întâmplă cel mai ades în somn.

Marea majoritate a oamenilor se roagă pentru ceva, pentru a li se da ceva în

viaţă. Dar cine, oare, încearcă mai întâi, să afle ce i-a rezervat viaţa şi apoi să încerce să sincronizeze ceea ce vrea el, cu predestinarea lui în viaţă.

Oare chiar ideea ursitoarelor din popor, care „îi imprimă” noului născut un anumit destin să fie falsă? Oare nu este aceasta un mod metaforic de a spune că omul are un destin prestabilit?

Şi poate, nu întâmplător, termenul de destin este asociat cu prezenţa altor fiinţe. Destinul unei persoane implică o relaţie cu exteriorul, cu viaţa exterioară. Pe când soarta implică o “relaţie cu tine însuţi”.

Soartă şi destin

Aceste două cuvinte – soartă şi destin – sunt considerate în limba română, în zilele noastre, ca fiind sinonime, adică definesc acelaşi lucru (au acelaşi sens).

Dacă ne întoarcem puţin în timp şi încercăm să ne imaginăm cum au apărut

anumite cuvinte într-o limbă, vom deduce că ele au luat naştere în urma unei necesităţi de a exprima un lucru nou apărut, în viaţa cotidiană.

De exemplu, cuvântul telenovelă, a apărut în limba română, pentru a desemna acele filme de la televizor care au nişte caracteristici bine definite.

Privită superficial, o astfel de “analiză lingvistică” pare inutilă, dar nu este aşa. Încercând să determinăm cum au luat naştere anumite cuvinte, într-o anumită limbă, putem deduce multe lucruri interesante.

O observaţie interesantă, pe linie lingvistică, o aduce Gurdjieff. El cunoştea mai

multe limbi şi a putut observa, în acest mod, că sunt anumite limbaje care sunt deficitare chiar din punct de vedere al procesului de comunicare verbală.

În anumite limbi, verbul “a spune” are un alt sens decât verbul “a vorbi”. La noi cele două verbe sunt considerate sinonime. Dar ele nu desemnează acelaşi lucru. Diferenţa constă în conţinutul informaţional al celor două procese. “A vorbi” poate fi comparat cu verbul “a pălăvrăgi”, adică a purta o discuţie, dar fără a transmite o informaţie nouă. Pe când verbul “a spune” implică a transmite anumite informaţii.

În acest sens, al conţinutului informaţional, al unui text am putea aminti şi

versurile poetului Mihai Eminescu:

“E uşor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune.”

Gurdjieff a observat că în anumite limbaje nu există două cuvinte distincte care

să desemneze conţinutul informaţional al cuvintelor vorbite.

Un alt exemplu este verbul “a iubi”. În limba română acesta semnifică o gamă

largă de sentimente: iubire de mamă, iubire de soţ/soţie, iubire faţă de copil, iubire faţă de ţară, etc. Deci, folosind acelaşi cuvânt se descriu sentimente care, într-o

oarecare măsură, sunt diferite. Nu poţi să-ţi iubeşti soţul sau soţia aşa cum îţi iubeşti

ţara.

Poporul grec a fost mai “atent” atunci când a observat această gamă de

sentimente şi a atribuit cuvinte diferite fiecărei “iubiri” în parte.

Dar să ne întoarcem la soartă şi destin. Părerea mea este că, în acest caz, poporul

român a fost mai “abil” în a depista anumite diferenţe între acţiunile şi evenimentele care fac parte din viaţa noastră cotidiană.

Cuvântul “soartă” desemnează acea componentă a fiinţei umane care “ne aduce în viaţă” evenimentele necesare în procesul de echilibrare a propriei fiinţe.

Cuvântul “destin” reprezintă acea componentă a fiinţei umane care ne pune în interacţiune cu alte persoane care fac parte din comunitatea în care trăim.

Dacă luăm în considerare noţiunea de integralitate a sistemelor deschise, putem spune că “destinul” unei anumite persoane face parte integrantă din “soarta” macro-organizaţiei din care provine persoana respectivă.

Care este legătura acestor lucruri cu vocea interioară? Dacă vom da ascultare

vocii interioare, aceasta ne va semnala să alegem, din gama de evenimente din viaţa noastră, pe acelea care ne pot duce la un echilibru interior din ce în ce mai mare şi, în aceeaşi măsură evenimentele care au influenţă pozitivă asupra colectivului din care facem parte.

Dar nu numai de a alege dintr-un număr de evenimente aflate deja în derulare, ci ne va îndruma să şi iniţiem acele acţiuni menite să aibă scopul de echilibrare personală şi de armonizare a relaţiilor cu ceilalţi.

Din păcate, societatea zilelor noastre este deficitară în ceea ce priveşte ambele

procese.

Liniştea interioară – Ce? De unde? Când?

Ce este liniştea interioară? Este o trăsătură a Adevăratului eu. Este destul de cunoscut faptul că filozofia orientală recunoaşte omul ca fiind compus din două eu-ri. Un eu inferior şi un EU Superior (care are diferite denumiri în diferite şcoli filozofice: Supraeu, Atman, etc).

EU-l Superior este acea „scânteie divină” din noi. EU-l Superior nu moare. Atunci când omul moare, se distruge corpul fizic, corpul energetic, etc., dar EU-l Superior rămâne „învelit” în alte corpuri subtile, care, mai apoi, se va reîncarna într-un alt corp fizic.

Eu-l inferior (ego-ul) este o sumă de concepte şi principii de viaţă pe care le-am învăţat şi acumulat în această viaţă, de la naştere şi până în prezent. Eu-l inferior este o „construcţie” a mediului social în care ne-am născut. Mai bine zis este amprenta mediului social asupra noastră, asupra fiinţei noastre.

Pentru a ajunge la Adevăratul eu trebuie, mai întâi, să ne „distrugem” ego-ul. Nu trebuie să facem abstracţie de eu-l inferior, dar trebuie sa-l „neglijam” într-un mod foarte categoric. De aceea am folosit mai sus termenul de „distrus”. Nu putem să ajungem la Adevăratul eu, atâta vreme cât „ne lăsăm conduşi” de ego-ul individual, atâta vreme cât ne ghidăm viaţa conform cu obiceiurile şi concepţiile societăţii în care ne-am născut. Pentru a ajunge la EU-l Superior trebuie să-i dăm ascultare. El „ne cheamă spre el”, ne ajută să-l cunoaştem, vrea să-l cunoaştem şi ne dă în acest sens nişte „instrucţiuni” cum putem ajunge la el.

Aceste instrucţiuni ne sunt comunicate în conştient prin intermediul vocii interioare sau, mai exact, prin intermediul unor energii-gând.

Dar, din păcate, aceste instrucţiuni sunt în mare contradicţie cu practicile şi

obiceiurile societăţii în care trăim. Nu este un test din partea Adevăratului eu să vadă dacă „merităm” acest lucru. Este singura cale de a ajunge acolo. Să încercăm un exemplu. Vrem să ajungem pe creasta Făgăraşului (am auzit noi că acolo este foarte frumos). Ne interesăm, şi aflăm că pentru aceasta ar fi vreo 3-4 posibilităţi: ori pe la cabana Suru, ori pe la cabana Negoiu, ori pe la cabana Bâlea, etc… Dar toate aceste căi de acces presupun un urcuş pe jos, presupun „să urcăm muntele”. Ei bine… urcuşul la deal nu este chiar uşor. Mulţi vor spune: „eu nu pot să urc, este prea greu pentru mine…”. Unii vor abandona definitiv ideea de a ajunge pe crestele Făgăraşului. Alţii nu vor abandona ideea, dar vor aştepta, poate vor afla o altă cale, mai uşoară. Unii vor aştepta să se ivească o cale uşoară ca atunci când te plimbi pe esplanadă. Vor aştepta degeaba, o astfel de cale nu există. Pentru a ajunge pe creasta Făgăraşului trebuie „să urci la deal”, nu poţi să te plimbi. Şi asta nu din cauză că nu vrea Făgăraşul să ajungi pe crestele lui, ci pentru că acestea sunt singurele căi de acces.

Eiii!!! Dar era vorba de liniştea interioara, nu de Adevăratul eu. Da, dar la liniştea interioară poţi ajunge numai prin cunoaşterea acestuia. Liniştea interioară este un scop, iar cunoaşterea Adevăratului eu, este mijlocul prin care putem dobândi o linişte interioară stabilă. Aşa cum nu putem ajunge pe crestele Făgăraşului decât dacă „urcăm la deal”, aşa nu vom putea ajunge la liniştea interioară decât dacă ne vom cunoaşte Adevăratul eu.

Prin intermediul anumitor tehnici psihice putem atinge liniştea interioară pentru câtva timp, o putem gusta. Dar numai prin cunoaşterea Adevăratului eu putem face din liniştea interioară o prezenţă permanentă în fiinţa noastră.

De unde vine liniştea interioară? Vine din „straturile” cele mai profunde ale

subconştientului nostru. Vine din noi, din adevăratul nostru EU. Liniştea este permanent prezentă în fiinţa noastră, dar noi nu avem timp să o observăm. Suntem preocupaţi să facem bani, să urmărim toate episoadele noii telenovele, să vedem ce

noi produse ne oferă Oriflame, etc. Desigur, am vrea să dobândim liniştea interioară,

dar să nu „urcăm la deal”. Nu se poate. Atâta vreme cât mintea noastră, conştientul nostru este acaparat de dorinţele noastre pământeşti, nu vom putea gusta liniştea interioară. Nu o putem gusta pentru că nu avem timp pentru asta.

Deci, primul pas spre liniştea interioară este să ne facem timp pentru asta. Să

ne smulgem 10-20-30 minute pe zi (de preferat dimineaţa) din activitatea cotidiană şi să încercăm să simţim această linişte. Este de preferat momentul dimineţii deoarece conştientul nostru nu este „parazitat” de activitatea din timpul zilei. Cu alte cuvinte suntem odihniţi şi cu mintea limpede.

Vă propun un joc. Îl puteţi “juca” în orice moment al zilei când aveţi o perioadă de timp liber. Să presupunem că v-aţi întâlnit cu peştişorul de aur şi el vrea să vă îndeplinească trei dorinţe – dar numai trei – după care dispare. Într-un astfel de moment îi puteţi răspunde rapid: o maşină, o casă, o femeie/un bărbat ca soţie/soţ. Şi, gata!! s-au terminat cele trei dorinţe. Vă duceţi acasă, vă urcaţi în maşină şi faceţi o plimbare (sau petreceţi un concediu) cu femeia/bărbatul visurilor voastre. Rămâneţi fără benzină. Ptiu!!! ghinion – nu numai că s-a terminat benzina dar nu mai aveţi nici prea mulţi bani. Vă puneţi întrebarea de ce nu aţi cerut peştişorului bani. Da, dar ar fi trebuit să renunţaţi la una din celelalte dorinţe. Dilema care apare este: la care?

Timpul trece şi odată cu bătrâneţea vă gândiţi să vă retrageţi la munte, v-aţi

săturat de aglomeraţia oraşului. Dacă ştiaţi, îi cereaţi peştişorului o casă la munte. Bineînţeles, o puteţi vinde pe cea care aţi cerut-o iniţial şi să cumpăraţi alta, la munte. Dar pe lângă muntele care vă place nu sunt case; sunt numai nişte colibe. Aţi prins ideea? Să presupunem că peştişorul vă aşteaptă să găsiţi cele trei dorinţe „definitive” ale vieţii voastre. Acele dorinţe pe care nu veţi regreta că le-aţi avut la un moment dat şi pe care le puteţi înlocui cu altele.

Ei, bine! ciţi dintre noi, ca primă dorinţă ar spune, fără să ezite: „liniştea interioară”?

Ştiţi când sunteţi cel mai aproape de „liniştea interioară”? Când, la întrebarea

peştişorului, veţi răspunde, fără a clipi măcar: „Liniştea interioară” apoi cereţi un răgaz “stai să mă mai gândesc…. casă, maşină”.

Veţi fi aproape de liniştea interioară atunci când o doriţi din „toţi porii fiinţei dvs.”. Dacă o doriţi aşa că…. „e bună şi ea la ceva…” sunteţi foarte departe de a atinge liniştea interioară.

Iată că am dat răspuns şi la cea de-a trei-a întrebare. Când vom putea “păşi”

spre „liniştea interioară”? Atunci când o doriţi „din tot sufletul”. Până atunci puteţi doar gusta din ea, dar nu o puteţi permanentiza în fiinţa voastră. Cu toate acestea, dorinţa de a dobândi liniştea interioară, este doar o condiţie necesară dar nu şi suficientă. Simpla dorinţă de a avea linişte, nu ne aduce linişte. Pentru asta trebuie să „muncim cu noi”. Trebuie să urcăm la deal.

Vorbeam la început de o „distrugere” a ego-ului. Această distrugere este

menţionată şi în diverse religii sau căi spirituale, numai că ea este descrisă sub diverse denumiri, dar este vorba despre acelaşi lucru.

În creştinism Iisus a vorbit despre o a doua naştere. Oare nu la acest fenomen se referea? Să abandonezi, să omori vechiul eu, vechiul ego şi să-ţi reclădeşti unul nou pe alte principii? Pe baza Adevăratului eu. Pe nişte baze solide, care nu dispar odată cu moartea corpului fizic.

În unele căi spirituale se vorbeşte de o „abandonare totală în faţa divinului”. Oare nu tot la acest proces psihic se referă? Să-ţi abandonezi dorinţele personale, dorinţele conştientului tău şi să încerci să le percepi pe cele divine?

Viaţa noastră cea de toate zilele

Ne uităm în jurul nostru, la viaţa de toate zilele. Ce preocupări are omul obişnuit (vedeţi! nu am spus normal)? Sau mai bine zis ce preocupări avem? Ne preocupă moda, sexul, maşinile, competiţiile sportive, telenovelele, etc. Aceste lucruri au fost inventate de om, cu câteva zeci sau poate chiar sute de ani în urmă.

Cu toate preocupările noastre vrem să-l „cunoaştem” pe Dumnezeu. Dacă ne uităm în Biblie vom vedea că Dumnezeu a creat Soarele şi Luna, Pământul şi Apele, plantele şi animalele. Dacă vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, de ce nu încercăm să-i cunoaştem mei întâi „OPERA”. Mulţi oameni studiază opera lui Eminescu, opera lui Goethe, opera/operele lui Mozart, etc. Dar cine studiază opera lui Dumnezeu? Creaţia lui Dumnezeu?

Cu câţiva ani în urmă a apărut, în traducere în limba română, cartea: „Atomul -un univers” scrisă, se pare, de Isaac Asimov. Nu este „deloc” o carte SF. Este o carte „strict” ştiinţifică. Încearcă să explice viaţa, ceea ce, cu milioane de ani (sau poate chiar miliarde) se spune, că a creat Dumnezeu. Pentru ca, în final să încerce să explice universul. Voi enumera titlurile unor capitole: Materia, Lumina, Electronii, Izotopii, Dezintegrările, Quarcii, iar ultimul capitol: Universul.

Unii dintre dvs. vor spune că studiul materiei revine de drept fizicienilor. Din punctul de vedere al societăţii moderne acesta este adevărul. Trăim într-o societate în care OAMENII se împart în: fizicieni, medici, ingineri, profesori, poliţai, programatori, etc. Cunoaşterea noastră se reduce la cunoaşterea unei meserii (specializări) care să ne asigure banii necesari unui trai mai mult sau mai puţin lipsit de griji materiale. Unde a ajuns omenirea prin această „despărţire” (fragmentare a cunoaşterii)? Un om obişnuit (profesor, inginer, etc.) are pretenţia de la un medic să-l facă sănătos, atunci când este bolnav, atunci când organismul lui s-a îmbolnăvit. Omul (omenirea din ziua de azi) consideră că „este datoria” medicului să-l facă sănătos. Păi bine, dacă omul respectiv nu respectă anumite reguli necesare unui trai sănătos (alimentaţie cât mai naturală şi proaspătă, un aer fără toxine, mişcare fizică,

etc.), totuşi are pretenţia de la medic (sau într-un sens mai larg, de la practica

medicală) să-l vindece. Este ca atunci când în rezervorul unei maşini am pune numai gazolină (şi bineînţeles, la un moment dat, motorul se va strica/înfunda) şi am avea pretenţia ca ea să funcţioneze la parametrii normali, iar când se strică mergem cu ea la service şi vrem să fie reparată.

Comparaţia nu este prea bine aleasă, pentru că maşina se poate repara. Dar cum? Mecanicul desface motorul bucată cu bucată, ia piesă cu piesă şi le curăţă (în anumite locuri înlocuieşte chiar, unele piese foarte uzate cu altele noi), după care le asamblează, le reglează şi maşina (motorul) este aproape ca nou. Ar putea un medic (sau o clinică întreagă de medici, sau toţi medicii din lume) să ia un om, să-l desfacă “bucată cu bucată”, să ia organ cu organ şi să îl cureţe? Nu cred? Medicina nu a ajuns într-un asemenea stadiu şi nici nu cred că va ajunge vreodată. Chiar dacă, în zilele noastre, se vorbeşte mult despre ideea de clonare ca o modalitate de a obţine organe compatibile cu ale organismului uman iniţial, se pare că nu este o soluţie care să corespundă nu numai din punct de vedere al unei vieţi materialiste, dar ce să mai spunem dacă am lua în calcul şi moralitatea religioasă.

Dar să revenim la ideea de unde am plecat, de fragmentare a cunoaşterii.

Unii dintre cei ce vor citi aceste rânduri probabil vor riposta că nu toţi oamenii au posibilitatea să înveţe, să înţeleagă astfel de lucruri (fizica atomică, fiziologie umană, etc.). Nu cred ca este adevărat. Cred ca aşa a lăsat Dumnezeu viaţa pe pământ. Ca omul să cunoască şi să înţeleagă viaţa şi principiile ei. Să înţeleagă ceea ce îl înconjoară. Să înţeleagă legea cauză-efect (nu doar să o creadă raţional, ci să o înţeleagă şi să poată determina pe baza evenimentelor prezente, cauza care le-a generat). Să înţeleagă mecanismele „ce pun în mişcare” viaţa. Veţi spune că nu toţi oamenii au capacitatea intelectuală de a putea înţelege aceste lucruri.

De acord; “nu pot înţelege”, dar în structura fiinţei lor (în acest context luăm în considerare inclusiv cele 90 procente din masa de creier a omului; recunoscute a fi

ne-utilizate chiar şi de medicina occidentală) au potenţialul de a ajunge la “o

cunoaştere integrală“ a ceea ce reprezintă “materia şi viaţa în univers”.

“Prin intermediul spiritului, Natura a fost implicată în materie şi evoluează

prin diferite stadii. Omul este rezultatul involuţiei spiritului şi al evoluţiei materiei, efectul final al acestei cauze este „auto-realizarea”, care înseamnă ajungerea Cunoscătorului ţn stadiul de perfecţiune în care El se poate cunoaşte pe Sine.

Fiinţa umană posedă o capacitate inerentă de auto-cunoaştere. dar a te

cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnă doar a şti că te cheamă John, Jacob sau Henry, că eşti înalt, scund sau potrivit ca înălţime, că eşti bun sau rău, şi aşa mai departe; înseamnă să cunoşti şi misterul propriei tale existenţe, teoretic şi practic; să ştii ce eşti înăuntrul tău, de unde ai venit şi cu ce scop te-ai născut pe pământ; daca vei trăi aici veşnic, ori şederea îţi este numai de scurtă durată; din ce eşti alcătuit şi ce atribute ai; dacă te numeri printre îngeri, contemplând frumuseţile naturii lui Dumnezeu, ori faci parte dintre animalele care nu ştiu decât sa mănânce, să bea şi să fie satisfăcute; ori dacă faci parte dintre demoni.”[9]

Din citatul de mai sus se poate desprinde ideea că această cunoaştere integrală a naturii umane nu este doar o potenţialitate a fiinţei umane ci chiar acesta ar fi scopul existenţei omului, ţelul suprem al vieţii organice.

Acest lucru nu este imposibil. Iar pentru asta nu trebuie să înveţi şcolăreşte

zecile de discipline şi ramuri ale ştiinţei contemporane (medicină, chimie, astronomie, etc.). Ar trebui învăţate şi înţelese principiile de bază care guvernează atât microcosmosul cât şi macrocosmosul.

“Este imposibil să studiezi un sistem al universului fără să studiezi omul. În

acelaşi timp este imposibil să studiezi omul fără să studiezi universul. Omul este o imagine a lumii. El a fost creat chiar din legile care au creat ansamblul lumii. Dacă un om s-ar cunoaşte şi s-ar înţelege pe el însuşi, ar cunoaşte şi ar înţelege întreaga lume; toate legile după care a fost si este guvernata lumea. Si invers, din studiul

lumii şi al legilor care o guvernează, el ar învăţa şi ar înţelege legile care il

guvernează pe el însuşi.”[10]

Evoluţie spirituală

De multe ori mi-am pus întrebarea: „Ce este evoluţia spirituală?” În ce se poate concretiza. Multă lume vrea să evolueze spiritual. Dar ce poate face pentru aceasta? Dacă vrei, de exemplu, să înveţi electronică, problema este simplă, iei un manual de electronică (electricitate), un pix, nişte foi, multă răbdare şi, încetul cu încetul, începi să descifrezi, unul câte unul principiile acesteia. Dar dacă vrei să evoluezi spiritual ce faci? Ce manual iei? Ce reguli urmezi astfel ca informaţiile asimilate să fie integrate într-un tot unitar, în aşa fel încât să şi înţelegi ceea ce ai învăţat.

În primul rând, altă întrebare: „ce înseamnă evoluţie spirituală?”. Dacă încercăm să

definim conceptul de “electronică”, procesul este aparent simplu: piese electronice (rezistenţe, tranzistoare, circuite integrate, etc.), principiile de funcţionare ale pieselor respective, etc. Şi am putea da o definiţie aproximativ mulţumitoare a electronicii. Dar cum am putea defini „evoluţia spirituală”?

Probabil, cea mai apropiată de realitate definiţie a noţiunii (procesului) de “evoluţie spirituală” este: „o creştere a puterii de înţelegere”. A puterii de înţelegere a vieţii de zi cu zi, a fenomenelor ce guvernează viaţa (legea cauză-efect, legea conservării energiei, etc.). Dar nu numai viaţa materială, ci şi cea emoţională. De asemenea şi influenţa unor stări psihice (specific umane) funcţie de anumiţi parametri de mediu (climă, anotimp, etc.)

Da, sunt de acord: nu toţi oamenii au aceeaşi capacitate intelectuală, nu au aceeaşi capacitate de memorare şi sinteză a cunoştinţelor acumulate. Am putea face o comparaţie a diferitelor nivele de înţelegere ale omului cu procesul de şcolarizare din

zilele noastre. Unii “şcolari” sunt în clasa a X-a (au ajuns să studieze derivatele şi

integralele), alţii în clasa a VI-a (învaţă triunghiul, cercul, pătratul), alţii în clasa a II-a (învaţă tabla înmulţirii), iar alţii în clasa I-a (învaţă să facă beţişoare).

Aşa şi la oamenii maturi, nu le poţi cere la toţi să înţeleagă legea cauză-efect sau sentimentul „iubirii fără obiect”. Unii încep cu legea iubirii (acest „proces”, al iubirii, fiind un proces afectiv care nu solicită prea mult capacităţile cognitive, dar are darul, atunci când este „practicat” consecvent şi „din tot sufletul” să deschidă noi „porţi către univers, către cunoaştere”). După o iubire puternică, trăită „din toţi porii fiinţei tale” observi că înţelegi altfel viaţa. Că ea capătă noi valenţe pentru tine. Că eşti, parcă, mai înţelegător cu cei din jur, că eşti cuprins de o oarecare compasiune pentru cei „oropsiţi de soartă”. Şi, dacă ai puterea să iubeşti în continuare, observi că şi iubirea s-a transformat. Parcă a devenit mai „subtilă”, mai fină, mai matură, etc. şi, până la urmă, ajungi la „iubirea fără obiect”.

Alţi oameni au „învăţat” legea iubirii în alte vieţi şi acum pot învăţa alte „lecţii”. Dar, odată legea iubirii învăţată, ea nu te va părăsi niciodată (mă refer la vieţile viitoare), numai că acea iubire „efervescentă” se transformă într-o iubire mai “domolită”, mai raţională – care se poate defini mai mult ca un sentiment de compasiune (vă rog sa nu luaţi cuvintele folosite ad-literam, încerc să caut prin “vocabularul limbii române” acele cuvinte care se potrivesc cât mai bine unor stări sentimentale, unor trăiri afective).

Această „putere de înţelegere” se reduce, în cele din urmă, la activarea

anumitor formaţiuni nervoase din creier. Sau mai bine zis, la re-activarea acestor formaţiuni

Creierul este, un fel de tablou de comandă, un fel de poartă (cu mai multe canale) a conştientului către subconştientul universal. Să încercăm să facem o reprezentare grafică a relaţiei de subordonare a “sinelui” individual faţă de “sinele” universal:

În care:

ETS – Eu-l tău superior – adevăratul eu, nemuritor (sine individual),

IU – Inteligenţa Universală (sine universal)

CU – Creierul uman

CO – Conştientul omului

CN-ETS – Centrii nervoşi responsabili de comunicarea conştientului cu ETS

CN-IU – Centrii nervoşi responsabili de comunicarea conştientului cu IU

La naştere creierul copilului s-a format după matriţa imprimată de ETS (Eu-l

tău superior – care rămâne chiar şi după moartea fizică). Asta nu înseamnă că noul născut are în creier informaţiile asimilate în alte vieţi, ci el are „deschise canalele” prin care poate accesa aceste informaţii aflate (stocate) în ETS sau în alte corpuri (învelişuri) ale acestuia şi care sunt şi ele ne-distructibile de moartea corpului fizic. Copilul, în timpul vieţii, „suportă” un proces educaţional, care, din păcate, în zilele noastre, duce spre inhibarea (blocarea) acestor canale cu ETS. Aceste canale de

comunicare cu ETS „au ca proiecţie” în CU anumiţi centri nervoşi. Canalul de

comunicare dintre ETS si CU se blochează datorită „atrofierii” centrilor nervoşi din creier. Dar aceşti centri sunt „responsabili” şi de coordonarea altor centri nervoşi (tot din CU) care sunt răspunzători de comunicarea cu IU. Dacă primii centri se blochează, automat şi centrii CNIU suferă un blocaj iar canalul de comunicare cu IU se obturează.

Observaţie: Raja Yoga încearcă să deschidă aceste canale (mai precis să

reactiveze centrii nervoşi corespunzători) folosind nişte „mijloace mai mecaniciste”: concentrări, meditaţii, etc. Jnana Yoga încearcă acelaşi lucru dar prin metode oarecum diferite. Prin metode cognitive, pas cu pas. În final, ambele metode duc la acelaşi rezultat: dobândirea unor noi cunoştinţe (asimilarea unor noi informaţii) provenite în CO prin deschiderea canalelor de comunicare dintre CU şi IU prin activarea CNIU.

Să vă dau un exemplu („trăit” de mine) vizavi de acest proces de blocare a centrilor nervoşi. Discutam odată (mai precis în anul 1994) cu două persoane (studente în ultimul an la facultatea de chimie). Le-am întrebat dacă au învăţat la facultate despre quarci. Având în vedere răspunsul lor negativ, mirarea mea era foarte mare. În ultimul an de facultate, după patru ani de la evenimentele din decembrie 1989 (aproape o explozie informaţională) şi nici un profesor nu le vorbise despre o teorie deja dovedită şi în mod experimental. Le-am explicat ce sunt quarcii şi cum se integrează ei în teoria particulelor elementare. Una, dintre persoane a manifestat un oarecare interes, i se părea interesantă ideea. Nu că ar fi crezut-o, dar îi dădea anumite „şanse de adevăr” (ca orice informaţie nouă, avea nevoie de o perioadă de asimilare). Cealaltă persoană nega cu „toată puterea” această teorie.

Nu numai că nu-i dădea nici o “şansă de adevăr”, dar susţinea cu toată

convingerea că este o minciună, că atomul este compus din electroni, protoni şi ar mai exista şi fotoni, etc. şi atât. Am întrebat de ce crede acest lucru. Mi-a răspuns: „Pentru ca aşa este dat. Aşa este structurată materia, aşa este lăsată de la Dumnezeu,

dacă era altfel, învăţam la şcoală. Tu ai citit prostii pe undeva şi le crezi ca un fraier

ce eşti”.

Am mai încercat să le explic cum iau naştere teoriile ştiinţifice şi cum multe

dintre ele au valabilitate doar câţiva ani. În aceşti ani, ştiinţa face “paşi înainte”, găsind noi fapte experimentale pe baza cărora se elaborează noi teorii. Iar, uneori, noile teorii vin în contradicţie cu cele vechi, înlocuindu-le definitiv. Astfel, ţinând cont de noile dovezi experimentale, vechile teorii pot fi considerate drept false “păreri” asupra procesului/obiectului analizat.

Poate unii dintre dvs., mai duri, vor cataloga o astfel de persoană (datorită

atitudinii refractare faţă de o ipoteză ştiinţifică) „o proastă”. Bine, bine, mă întreb eu, dar prostia cum se poate explica. O persoană „proastă” are mai puţin creier, are mai puţine circumvoluţiuni? Are mai puţini neuroni? Probabil o astfel de persoană are puţini centri nervoşi în „stare de funcţiune”, marea majoritate sunt ne-activaţi.

Sau, în altă ordine de idei, persoana refractară de mai sus, poate fi un bun exemplu de ceea ce reprezintă autoritatea şcolii, la un moment dat.

Mult timp m-am gândit la această întâmplare. De ce o persoană îi dădea ipotezei, o oarecare credibilitate iar cealaltă o nega cu desăvârşire. O fi prima persoană o „fraieră” care crede tot ce-i spui? O fi o fire mai slabă şi un caracter mai uşor de manipulat, iar cea de-a doua persoană dispune de un caracter ferm, hotărât, categoric. Cel mai mult mi se pare adevărată următoarea ipoteză: ETS-ul primei persoane a dobândit în vieţile anterioare o putere de înţelegere mai mare. Din această cauză, la naştere, CNETS au fost „mai puternic activaţi”, iar procesul educaţional „nu a reuşit” să-i blocheze în totalitate CNETS şi implicit ea „simţea” în subconştient (şi implicit conştientiza) „semnalele” date de ETS-ul ei, că ipoteza despe quarci poate fi adevărată.

Ce se întâmplă cu omul matur? Prin anumite tehnici (meditaţie, procese cognitive) el poate să-şi activeze nişte CNETS şi implicit „să dea aripi” activării

CNIU, şi prin aceasta poate percepe anumite mesaje, informaţii din IU. Marii maeştri

spirituali (Budha, Maharishi, Mahomed), dar şi marii inventatori ai lumii (Edison, Einstein, etc) s-au „branşat” la IU şi au perceput din această imensă “bază de date” informaţii. Fiecare a perceput categoria de informaţii din „sfera lui de interes”. Preocupat fiind de o problemă, te gândeşti intens la ea. Este aproape ca şi o meditaţie Yoghină.

Informaţiile percepute direct de marii spirituali ai lumii, au fost transmise,

până în zilele noastre în formă scrisă (într-un limbaj specific, folosind capabilităţile vocabularului limbii respective).

În momentul în care cineva citeşte o informaţie de acest gen, foarte uşor o poate memora, dar există „diferite grade de înţelegere” a informaţiei respective. Să încercăm să facem o scurtă analiză a procesului de înţelegere şi memorare a unor idei. Citiţi o carte, dar nu una de beletristică cu descrieri de peisaje şi acţiuni care vă ţin sub tensiune, ci una filozofică, care ridică nişte probleme de viaţă. Unele idei le reţineţi (memoraţi), altele le înţelegeţi. Dacă, peste un anumit timp recitiţi cartea, veţi observa că „o înţelegeţi altfel”, că la prima citire „v-au scăpat nişte aspecte”, nişte mici amănunte. Iar dacă o citiţi a treia oară veţi face aceleaşi constatări, că aţi omis nişte detalii.

De fapt, dacă intrăm în detalii, în acest proces de înţelegere a informaţiilor

dintr-o carte, sunt două lucruri diferite:

1. În primul rând, vor fi anumite informaţii complet noi, care efectiv v-au

“scăpat” la citirea anterioară,

2. În al doilea rând, anumite informaţii, idei, pe care le-aţi reţinut (memorat)

din citirea anterioară, vor căpăta noi valenţe. În sensul că aceste idei îţi vor dezvălui alte sensuri, alte înţelesuri.

În acest context, se poate lesne observa, ce înseamnă diferite „grade de

înţelegere”. Şi asta nu numai asupra unei cărţi, ci şi mai restrâns, asupra unei idei, concepţii, atitudini de viaţă.

Dar să încercăm să explicăm ceea ce se întâmplă. Să zicem că o persoană „se forţează” să înţeleagă anumite idei (sau în Raja Yoga: să facă meditaţie pe anumite subiecte). Până la urmă reuşeşte „să ajungă” la IU şi „să extragă de acolo ceea ce îl interesează”. Automat aceste cunoştinţe se reflectă în CO prin nişte idei (de mulţi oameni, considerate geniale, dar care, pentru IU, sunt de fapt doar simple idei-energii, iar IU are astfel de idei foarte, foarte multe…. trebuie doar „să cauţi din tot sufletul”). Ce simte omul? Că memoria, sau mai bine zis, conştientul lui s-a îmbogăţit. Dar nu numai „conştientul” beneficiază de un astfel de proces. Automat aceste informaţii pătrund până în ETS, ajutate fiind de activarea CNETS. Şi acest proces continuă de-a lungul vieţilor succesive până când ETS devine echivalentă cu IU, dar la o scară mult mai mică.

Echivalenţa dintre ETS şi IU nu este privită din punct de vedere cantitativ ci

calitativ. Am putea face următoarea comparaţie: IU să o asemănam cu un ocean iar ETS cu un pahar cu apă de râu. Apa din pahar nu are aceeaşi compoziţie cu apa din ocean. Adăugăm în pahar sare, astfel încât concentraţia să fie identică cu cea a oceanului. Mai adăugăm şi alte micro-organisme specifice apei oceanului. Adăugăm şi alge, etc. Până când apa din pahar va avea aceeaşi compoziţie cu cea a oceanului. În acest mod am putea defini cele două entităţi (oceanul şi paharul) ca fiind echivalente din punct de vedere al conţinutului.

Mulţi dintre cititorii acestor rânduri vor fi probabil refractari la ideea că există în

univers o mare “bază de date”. Dar oare, următoarele cuvinte din biblie nu pot fi interpretate astfel:

“Ceea ce a mai fost, ceea ce va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, cãci nu este nimic nou sub soare.”[11]

Dar să revenim la “puterea de înţelegere”. Ideea înţelegerii unui concept, pe

diferite nivele, este abordată şi de Paul Brunton:

„Oameni, care au crezut că voi scrie la fel şi despre acelaşi subiect, (notă:

este vorba de cărţile scrise de Brunton) nu înţeleg că aceste scrieri sunt feţele unui singur cristal, care dezvăluie adevărul aşa cum l-am aflat eu. Cu aceasta nu doresc să spun că au aceeaşi valoare, pentru că adevărul are mai multe nivele, care depind în mare măsură de priceperea noastră. Chemarea omului este să caute adevărul cel mai înalt. Sper că aceasta chemare este şi a mea şi că voi afla adevărul si îl voi face să vorbească într-o lucrare viitoare. Acest lucru îl vor înţelege imediat putini, căci mulţimile doresc şi înţeleg adevărul, doar dacă apare însoţit de zgomote de efect şi este anunţat cu surle si trâmbiţe. De aceea, ei recunosc nu atât adevărul, cât mai degrabă aparenţele sale diferite. În cărţile mele, am dorit să stabilesc şi câteva dintre aceste puncte de vedere diferite, înainte de a mă ridica în sfera rarefiată a adevărului final transcedental, unde, după câte ştiu, puţini mă vor urma. Acest adevăr este însă singurul scop al existentei noastre şi singura raţiune a realizării umane.”[12]

Care este legătura dintre vocea interioară şi “evoluţia spirituală”? Sau mai bine

zis: cum poate vocea interioară să influenţeze (sau să ne ajute) înţelegerea unor concepte, idei, etc. Memorând haotic, fără “un algoritm” bine definit, anumite informaţii, ele nu duc la mărirea puterii de înţelegere. Atunci care ar putea fi algoritmul care l-am putea folosi cu “randament” maxim. Din păcate nu se poate determina un astfel de algoritm generalizat, pentru toţi oamenii. El este particular fiecărei fiinţe umane în parte, fiecărei etape din viaţă în parte. Vocea interioară ne poate ghida în acest proces al înţelegerii. Ea ne ghidează spre acele activităţi, acţiuni, informaţii care ne sunt imediat necesare procesului de înţelegere.

Să facem o comparaţie cu un joc de puzzle (acel joc, care din mici cartonase, decupate după o linie curbă şi asamblate corespunzător, se alcătuieşte o imagine bine definită). Informaţiile memorate aleator din cărţi sunt ca piesele din joc, amestecate.

Vezi desenul care este reprezentat pe fiecare dintre ele (eşti conştient de informaţie),

ţi se pare uneori destul de clar, dar nu poţi vedea “măreţia” întregului, nici măcar nu o poţi intui.

Vocea interioară ne arată acele cartonaşe care trebuiesc asamblate în locurile imediat necesare să fie completate. Ne indică, cu aproximaţie, şi acele locuri care “aşteaptă” piesa corespunzătoare.

“Cunoaşterea este un lucru, înţelegerea este altul. Dar oamenii confundă

aceste două concepte, sau nu vad clar care este diferenţa. Doar cunoaşterea nu duce la înţelegere. Înţelegerea nu poate fi mărită doar prin acumularea de informaţii. Înţelegerea depinde de relaţia dintre cunoaştere si existenţă.”[13]

Continuând comparaţia cu jocul nostru, am putea spune că nu este important să

adunăm cât mai multe cartonaşe (cunoştinţe), ci este vital, pentru înţelegere, să asimilăm acele informaţii care pot fi imediat asamblate in desenul deja început.

Calea spirituală

În România zilelor noastre, este aproape o modă ca, în cercul de cunoştinţe a unei persoane, să se ştie că este preocupată de “lucruri spirituale”. Înţelegând prin lucruri spirituale, de la simpla activitate de a merge la biserică şi a aprinde lumânări, până la a practica anumite metode sau tehnici de provenienţă orientală.

Să începem cu o comparaţie. Să presupunem că cineva vrea să-şi facă o casă (o clădire). Pentru a o realiza va trebui să urmeze „un algoritm” foarte precis. În primul rând, va trebui să facă o groapă (de dimensiuni bine precizate, funcţie de construcţia finală), după care va turna temelia, dar nu oricum, ci va pune în ea diferite materiale (în cantităţi bine calculate) care să-i confere o rezistenţă sporită. După care va turna

un planşeu. După care va începe să zidească etajul I. După care va turna iarăşi un

planşeu, şi aşa mai departe, până când va construi acoperişul.

Până s-a ajuns la acest „algoritm”, acum câteva sute sau chiar mii de ani în

urmă, a trebuit ca unii oameni să “pună mână de la mână” si să facă fel de fel de încercări, mai mult sau mai puţin reuşite. Oricum, până la urma, s-a ajuns la un algoritm (sau poate la mai multe) care, urmat întocmai, la final să rezulte o casă (o construcţie) bine definită şi cu nişte caracteristici specifice de rezistenţă, fiabilitate, confort şi utilitate.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi în cazul „căilor spirituale”. Au fost unele

persoane (în acest caz, al şcolilor spirituale, una singură) care în decursul vieţii, practicând fel de fel de tehnici şi experimentând fel de fel de „trăiri” au ajuns să „conceapă” (inventeze, să pună bazele, etc.) o anumită cale, sau şcoală. Sau cu alte cuvinte: să găsească un „algoritm” (o secvenţă de paşi, tehnici, procedee) care să te ducă la anumite realizări bine precizate. În acest sens putem aminti: Budha, Maharishi, care şi-au făcut, conform experienţei lor, un „algoritm” de evoluţie spirituală. Unii practicanţi ai acestor căi, să le spunem iniţiale (atenţie! nu iniţiatice) au adus diferite modificări sau adaptări în funcţie de experienţa şi temperamentul lor. De multe ori, aceste schimbări au fost atât de profunde încât s-au constituit în căi (sau şcoli) complet noi.

Acest fenomen de “divizare” a şcolilor este un proces natural, care vine în urma unor acumulări de experienţe practice şi care ţin seama de faptul că oamenii sunt foarte diferiţi unii de alţii. Nu pot fi toţi încadraţi în aceleaşi tipare. Sunt anumite temperamente mai sentimentale, unele mai înclinate spre activităţi raţionale.

Voi sublinia în acest moment, chiar dacă nu pentru prima oară în această carte, că vocea interioară este cea care îţi cunoaşte cel mai bine temperamentul şi te îndrumă spre acele “experienţe de viaţă” care să te conducă spre starea de echilibru stabil.

Dacă cineva vrea să urmeze o cale spirituală ar trebui să adopte una deja

existentă (potrivită temperamentului său) şi să practice metodele şi tehnicile specifice acelei căi. Ar trebui să „aleagă un algoritm” care a fost testat de alţii că are o finalitate spirituală bine definită şi testată. Nu toţi oamenii au „puterea” de a-şi găsi o cale nouă, proprie, de a concepe un alt algoritm propriu.

Continuând comparaţia noastră, având în vedere construirea unei case, ce s-ar întâmpla dacă cineva ar face o mică groapă, ar “turna” o parte din temelie, după care ar construi un fragment de zid. Ar mai face un zid, undeva prin grădină, ca apoi sa-l aranjeze unde i se va părea lui potrivit. Nu va ieşi din acele încercări, nici un fel de clădire. Sau poate se va constitui ceva care să semene cu o casă, dar va avea ea acele caracteristici care să-i confere un statut de casă “bună” şi durabilă?

Este adevărat, în zilele noastre este destul de greu să găseşti o cale care să corespundă întru-totul personalităţii tale. Dar asta nu înseamnă că, simpla citire a unor cărţi, este o practică care să te ducă spre echilibru. De multe ori, unele cărţi, sunt scrise de persoane cu o anumită experienţă practică, care au găsit o parte din adevărul lor propriu (vezi citatul de mai sus a lui Brunton) şi care, cu o siguranţă aproape imbatabilă îl ridică la rang de adevăr universal, valabil pentru toţi oamenii.

Nu este în intenţia mea să critic, sau să judec, dar am observat anumite tendinţe, am încercat să mi le explic, mai întâi mie, şi acum (ajuns la un echilibru destul de stabil) să le expun în mod public. Au fost tipărite în România nişte cărţi scrise de Lazarev. În a trei-a şi a patr-a carte începe să-si revizuiască anumite păreri, idei (pe care în primele două cărţi le „ridica la rang de lege absolută”). Aceste prime lucrări „au bulversat” anumite persoane care au citit cărţile lui, iar informaţiile conţinute în primele cărţi au încercat să şi le integreze ca fiind adevăruri ultime. Iar în cărţile care au urmat şi-au dat seama că au greşit. Aşa cum am mai spus, nu vreau să-l critic pe Lazarev, sau să critic spusele lui, dar ca el sunt multe persoane, care iau ca „adevăr absolut”, un adevăr al „treptei pe care se află”, sau altfel spus: un adevăr pe care îl înţeleg prin prisma puterii lor de înţelegere, la un moment dat.

În altă ordine de idei, în afară de persoanele care se “ghidează” conform

principiilor enunţate prin diferite cărţi, sunt şi unii oameni care frecventează o „anumita ramură” o perioadă de timp, după care schimbă şi urmează o alta „învăţătură”, o altă perioadă de timp, după care iar schimbă şi tot aşa. Ei susţin că asimilează din fiecare „ce este mai bun” pentru ei.

Cum poţi „tu”, ca fiind, „căutător al unei căi” şi fiind la începutul drumului tău spiritual, să-ţi dai seama ce e bine şi ce nu pentru tine? Este ca şi cum un copil din clasa II-a şi-ar alege singur disciplinele care îi vor fi utile şi care îl vor ajuta să-şi facă o educaţie durabilă. Un astfel de copil va alege maşinuţele şi jucăriile care “crede el” că-i sunt utile.

Aşa şi omul nostru care voia să construiască ceva şi-şi face un zid aici, unul la

o oarecare distanţă; undeva o groapă şi o parte din temelie. El, în neştiinţa lui, crede că face ceea ce este mai bine. Şi într-adevăr, fiecare componentă, luată separat, are temeinicia ei. Dar privit totul in ansamblu, ceea ce a făcut el, este fără o finalitate clară. Nu poate fi integrat într-un produs finit, cu o utilitate definită. Dar el este convins că a făcut ceea ce este mai bun. El nu are “o viziune de ansamblu” asupra întregii construcţii. Aşa şi omul „preocupat de cele spirituale”, luând o tehnică “de aici”, una din altă parte, se va rătăci „în începuturi” şi nu numai că nu va putea face „paşi înainte”, dar are posibilitatea să-şi producă grave dezechilibre.

Împăcarea cu tine şi ceilalţi

Peste tot, în „scrierile de spiritualitate”, se vorbeşte despre avantajele

„apropierii” de Adevăratul eu. Dar oare nu sunt şi dezavantaje? Nu am spus ci am zis .

Se vorbeşte despre împăcarea cu sine însuţi şi despre împăcarea cu cei din

jurul tău. Indiscutabil, împăcarea cu sine se realizează prin apropierea de Adevăratul eu şi constituie un mare avantaj, un mare punct de echilibru. Dar împăcarea cu ceilalţi oameni şi implicit cu sistemul de valori al lumii moderne, este discutabilă. După părerea mea, apropierea de Adevăratul eu duce la o ne-împăcare cu cei din jur. Şi să vă explic de ce cred acest lucru.

O veche zicală spune: „Ce preferi să-ţi spun: adevăruri dureroase sau minciuni

frumoase?”. În momentul apropierii de Adevăratul eu începi sa nu mai agreezi „minciunile frumoase” şi vei deveni adeptul „adevărului” – oricât de dureros ar fi el. Dar asta nu numai să le auzi despre tine ci să şi le spui celor din jur. Dar, în acest context, să fim sinceri, trăim într-o societate în care marea majoritate a oamenilor preferă să audă „minciuni frumoase”. Spunându-le oamenilor „adevărul în faţă” nu „vei fi acceptat” în rândul lor sau cel puţin vei fi considerat “un ciudat”. Mulţi din cei care te înconjoară vor declara (verbal) că şi ei preferă „adevărul”, dar faptele, în general, arată cu totul altfel.

Există, bine-înţeles, şi varianta cu adevărul spus în mod diplomatic, “îmbrăcat” într-o formă verbală care să nu deranjeze. Dar, din păcate, SupraEu-ul este adeptul “adevarului spus în faţă”. Şi sunt motive bine întemeiate, pentru care această modalitate de exprimare are rezultate mult mai directe. De cele mai multe ori, exprimările ocolite (poate deseori, metaforice) îl fac pe interlocutor să nu înţeleagă adevăratul sens al mesajului.

Când spun „adevăruri”, nu mă refer la „adevăruri impersonale”, cum ar fi 7×7=49 sau alte teorii demonstrate de ştiinţe. Mă refer la „adevăruri personale”. Spune-i unei rude că greşeşte în educaţia copilului, spune-i soţului/soţiei că nu face bine ceea ce face, spune-i unui coleg de servici că soluţia aleasă de el nu este bună… etc.

O să ripostaţi că are importanţă şi tonul şi momentul (starea de spirit a

interlocutorului) în care o spuneţi. Sunt de acord. Dar nu de justificări raţionale este

nevoie în această problemă. Asta este cea mai mare problemă cu care se confruntă

cei care se apropie de Adevăratul eu: acceptă din ce în ce mai greu minciuna; sau, ca să nu fim aşa de duri în limbaj, am înlocui cuvântul „minciună” cu expresia „ocolirea adevărului”.

În altă ordine de idei, trăim într-o societate în care trebuie sa facem multe

compromisuri. Apropiindu-te de Adevăratul tău eu vei accepta din ce în ce mai greu compromisurile, atât cele făcute de tine cât şi cele pe care le fac persoanele care te înconjoară, încercând “să-ţi intre în voie”. Dar acest lucru numai în cazul în care, tu personal, trăieşti conform cu principiile de viaţă ale Adevăratului tău eu.

O altă problemă care apare este foarte concis şi bine descrisă în doar câteva cuvinte:

“Voi, trăiţi într-o lume a lui „ar trebui” şi a lui „ce-ar fi dacă”, a spus Merlin. Eu trăiesc în lumea a „ceea ce este”.”[14]

Marea majoritate a oamenilor trăiesc într-un ipotetic viitor, mai direct spus: „într-o iluzie permanentă”. Apropiindu-te de Adevăratul eu începi să trăieşti prezentul. Acea vorba „trăieşte clipa prezentă ca şi cum ar fi ultima” devine pentru tine o stare de fapt şi nu doar nişte cuvinte frumoase.

Contradicţia cu lumea derivă din faptul că, în majoritatea discuţiilor oamenii îşi dezvăluie propriile păreri despre „ce-ar fi dacă”, iar tu, care trăieşti prezentul, vrei să vorbeşti despre prezent, vrei să trăieşti “aici şi acum”. Şi automat, nu prea se mai găsesc subiecte comune de discuţie.

Poţi să faci un compromis, să accepţi discuţia aşa cum este, dar acest lucru te pune în contradicţie cu Adevăratul tău eu, care “la contactul” cu astfel de presupuneri despre viitor îţi creează nişte stări dezagreabile. Şi din păcate SupraEu-l nu ştie să facă diferenţa intre o discuţie pe care tu o agreezi şi una pe care o tratezi cu

indiferenţă. El îşi manifestă “opinia” despre ceea ce recepţionează din conştientul

tău.

Şi este foarte greu să-ţi “instruieşti” propriul SupraEu să accepte astfel de

discuţii sterile.

O altă contradicţie cu lumea de zi cu zi, este succint descrisă de întemeietorul

unei ramuri de meditaţie, numită Vipassana. El zice că: „înaintând pe cale” începi „să te detaşezi” de ritualurile si ceremoniile lipsite de formă.

Dar, dacă ne vom uita în jurul nostru, şi vom face o analiză foarte obiectivă, aproape întreaga viaţă din societate, care presupune un cerc mai larg de oameni decât familia (colegi de servici, vecini de bloc), este plină de evenimente sau activităţi care pot fi catalogate drept “ceremonii lipsite de formă”.

Apropiindu-te de Adevăratul tău eu începi să „nu mai suporţi” manifestările de falsă prietenie ale altora. Multă lume declară că nu agreează „pupăturile convenţionale”, dar toţi le practică (în diverse ocazii) şi le acceptă aşa cum sunt. Apropiindu-te de SupraEu nu numai că începi să nu le mai agreezi, dar îţi provoacă o repulsie, din ce în ce mai mare.

Având în vedere cele de mai sus, începe (dacă nu eşti precaut) un proces de

auto-izolare. Chiar dacă „te simţi bine în pielea ta”, totuşi omul este o fiinţă socială, care este predestinat să trăiască în mici grupuri sau comunităţi.

Vocea interioară este o manipulare?

Cândva, am fost întrebat, de cineva, dacă nu mă simt manipulat. Persoana

respectivă vedea „vocea interioara”, ca pe ceva extern fiinţei umane. Altcineva, cu un alt prilej, pe o lista de discuţii, făcea analogie între vocea interioară şi clar-audiţie. Sunt două mari diferenţe, clare şi distincte între clar-audiţie şi vocea interioară:

1. în primul rând vocea interioară nu „vorbeşte”, nu foloseşte cuvinte într-un

limbaj articulat

2. în al doilea rând vocea interioară se percepe ca gând şi nu ca senzaţie

auditivă, perceptibilă de urechea umană.

Dar să revenim la manipulare. O să vă dau un exemplu practic, trăit chiar de

mine. În 1994 am hotărât să-mi schimb meseria. Vocea interioară îmi semnala o anumită facultate. „Toată raţiunea” zicea Ştiinţe Economice. Toţi cunoscuţii îmi ziceau: „dacă tot te-ai hotărât să-ţi schimbi meseria, măcar fă o treabă ca lumea. Încearcă la Ştiinţe Economice, se caută, se plăteşte bine”. Vocea era încăpăţânată. Am urmat vocea. Acum, după 10 ani de muncă în acest nou domeniu pot să spun cu siguranţă că a fost cea mai bună alegere. Este meseria care se potriveşte cel mai bine cu personalitatea mea. Este meseria care o fac, dacă nu cu plăcere, măcar cu sentimentul neutralităţii, şi nicidecum cu o „greutate apăsătoare”.

Dacă urmam indiciile societăţii m-aş fi simţit manipulat. Eram manipulat de societate şi aş fi făcut „din mine” ceea ce voia societatea. Dar am preferat să fac „din mine” ceea ce am vrut „Eu”, ghidat de vocea interioară. Înţelegând prin Eu, (cu e majuscul) Eu-l meu superior, adevăratul eu, si nu acea „personalitate” creată de societate, în anii de educaţie.

Marea majoritate a oamenilor urmează nişte reguli sociale. Dau admitere la

facultăţile „la modă”, mănâncă ce le spune medicina şi medicii, se comportă în societate după nişte reguli tot impuse de societate, etc. Oare societatea, cu sistemul ei de valori şi credinţe, nu produce asupra noastră cea mai mare manipulare?

Am fost uimit, odată, când cineva s-a exprimat cam în felul următor: „am

învăţat ca nu trebuie să cumperi ce cumpără lumea ci este bine să cumperi ceea ce ai tu nevoie”. Persoana avea, la vremea aceea 30 de ani. Câţi oameni nu sunt ca persoana în cauză, care cumpără tot felul de lucruri, după care le expun prin cameră să vadă lumea că sunt în pas cu moda, în pas cu vremurile. Moda celularelor. Câţi oameni au într-adevăr nevoie de celular, şi câţi nu îşi cumpără numai de dragul de a avea celular, sau de a avea ultimul model. Să fim înţeleşi, nu critic societatea românească a zilelor noastre, ci vreau să înţelegem nişte procese sociale de masă şi să vedem dacă ele reprezintă într-adevăr nişte necesităţi sau sunt doar nişte activităţi la modă.

În Germania, în vremea în care au apărut celularele, s-au înfiinţat şi diverse

firme care îţi dădeau telefon pe celular la ora dorită şi fixată de tine, pentru a purta discuţia pe care o solicitai tu. Această practică a fost iniţiată de persoane care, aflându-se într-un cerc de amici, parteneri, etc. voiau să arate cât sunt de importanţi şi ce discuţii interesante pot să poarte cu terţe persoane sau firme. Asta nu este manipulare din partea societăţii? Faci tu într-adevăr ceea ce vrei să faci? Sau faci, ceea ce vrea societatea de la tine să faci?

Despre suferinţă

Suferinţa este un subiect dificil de abordat, nu numai datorită gamei foarte largi

de evenimente încadrate în această categorie, cât relativităţii perceperii acestora de către diferite persoane.

Anumite evenimente sau activităţi, care pentru unii reprezintă suferinţă, pentru alţii pot genera o stare de (sa nu-i spunem chiar bucurie) echilibru. De exemplu, ideea de singurătate. Marea majoritate a oamenilor “nu suportă” să stea singuri. Simt

nevoia ca cineva să fie alături de ei aproape permanent. Pentru aceştia singurătatea

este o suferinţă. Dar sunt şi persoane pentru care singurătatea este preferată. Ce-i drept, in ziua de azi, sunt foarte rare astfel de persoane. Deci pentru ei singurătatea nu este o suferinţă.

Toate evenimentele (stările, acţiunile sau procesele) pot fi clasificate in funcţie

de durata lor. Singurătatea este o stare de lungă durată.

Procese cu o durată mei mică, dar care pot genera suferinţă sau plăcere, sunt mai

multe. De exemplu, dacă un vecin dă sonorul mau tare atunci când casetofonul cântă o melodie populară, pentru unii poate fi o suferinţă pentru alţii o plăcere. La fel, un anumit ritm de muzică, uneori ne provoacă suferinţă (sau mai bine zis o stare de nervozitate) alteori o plăcere.

Deci această relativitate nu este numai funcţie de la persoană la persoană ci şi de la un moment la altul al zilei, la aceeaşi persoană, funcţie de starea ei interioară.

Faptul că suferinţa nu este necesară în procesul de evoluţie al omului, precum şi relativitatea unor evenimente, funcţie de persoana care le trăieşte, este exprimată şi în citatul de mai jos:

„Suferinţa nu este un aspect necesar pentru experienţa umană . Nu numai că

nu este necesar, ci este şi lipsit de înţelepciune, neplăcut şi periculos pentru sănătate.

…….Vezi tu, suferinţa nu are nici o legătură cu evenimentele, ci cu reacţia omului faţă de ele.

Ceea ce se întâmplă este, pur şi simplu, ceea ce se întâmplă. E cu totul altceva ce simţiţi voi faţă de aceasta.”[15]

Când ne referim la suferinţă, nu luăm în considerare toate tipurile de evenimente. Nu toate au o cauză influenţabilă de fiinţa noastră. Sunt şi evenimente pur

întâmplătoare, şi care nu au un impact de lungă durată asupra fiinţei noastre. Sau cu

alte cuvinte nu sunt determinante în viaţa noastră.

Ideea de suferinţă, precum şi cea de libertate, a fost din cele mai îndepărtate

timpuri abordată în filozofiile lumii. Unele curente afirmă că suferinţa este “un dat nativ” al omului, o stare de “normalitate”. Altele sunt de părere că suferinţa a intervenit în viaţa omului în decursul timpului.

“Din cauză că omul nu a înţeles că poate evolua

prin fericire, Dumnezeu i-a dat suferinţa”[16]

Din citatul de mai sus s-ar putea înţelege că suferinţa produce evoluţie. Nu am

pretenţia că sunt un filozof, nici nu “îmbrăţişez” un curent filozofic pe baze de gusturi, sau că îmi place cum sună anumite idei. Dar am observat, în viaţa de zi cu zi, că persoanelor care se complac într-o stare de comoditate (care urmează un proces de stagnare), sunt “scoase” din această stare de un incident care le provoacă suferinţă. Deci, suferinţa este ca o stare care te îndeamnă la “a-ţi gândi viaţa”, trecutul, pentru a vedea unde greşeşti şi implicit spre a înţelege cauzele care au generat incidentul actual.

Deci: să repetăm, ce este evoluţia spirituală? Este o creştere a puterii de

înţelegere a vieţii. Cum se produce această creştere? Prin experienţă…, prin viaţă…., trăind viaţa. Dar bine-înţeles, nu oricum. Dacă stăm numai prin casă, între membrii familiei noastre, şi ne uitam la TV, asta nu înseamnă că „trăieşti”. În acest caz „supravieţuieşti”, sau mai bine spus „îţi menţii în viaţă corpul fizic”.

O altă activitate mentală curentă, plăcută în marea majoritate a cazurilor, este să trăieşti în trecut. Ce înseamnă să trăieşti în trecut? Nu are rost să facem aici o

pledoarie pentru „a nu trăi în trecut”. A făcut-o Osho în una din cărţile sale[17] „Eu

insa va zic vouă…”. V-o recomand, dacă bine-înţeles vă interesează această latură a psihicului uman.

Ce înţeleg prin a trăi viaţa? Să nu treacă pe lângă tine. Să o simţi…. să o gândeşti….. să încerci să o înţelegi, să încerci să înţelegi mecanismele ei. Discutam odată cu un coleg. Avea sub 30 de ani, şi susţinea ideea că numai cu mulţi bani poţi să-ţi faci un concediu minunat. Că fără bani nu poţi avea un concediu plăcut. Asta ar însemna un hotel într-o staţiune, cu televizor şi frigider în cameră, cu masă la ore fixe, cu apă caldă 24 de ore din 24, etc. Păi bine, aceste lucruri, sau mai bine zis acest confort, îl ai şi acasă. Ce-ţi poate oferi un concediu, în aceste condiţii, la munte? Câteva ore de privelişti, mult ozon în plămâni…. şi cam atât. Ce-ţi poate oferi marea, într-un astfel de concediu? Soare, bronz, nisip (în toate hainele) şi (dacă eşti puţin nebunatic) o discotecă. O să fac imprudenţa de a pune o amprentă mai personală asupra acestui capitol. Mă consider o persoană libertină în concepţii şi mai ales în ceea ce priveşte concediile de odihnă. Odihna, pentru mine, nu este o stare de inactivitate, ci ea implică anumite activităţi care nu pot fi făcute într-o viaţă cotidiană. Îmi iau cortul, rucsacul, banii şi plec. Fără mâncare asigurată, fără apă caldă zilnică, ce să mai zic de TV? Ei şi? Dintr-un astfel de concediu vin „mult mai bogat”. Şi această bogăţie nu este dată doar de multitudinea de impresii (vizuale sau auditive) pe care am reuşit să le culeg în timpul excursiei. O altă latură a unei astfel de experienţe constă în paşii făcuţi pe calea auto-cunoaşterii. Inerent, într-o astfel de iniţiativă, vei fi confruntat cu fel de fel de probleme, pe care va trebui să le rezolvi. Teoretic, fiind în concediu, veţi dori să nu mai fiţi asaltaţi de probleme, vreţi să vă relaxaţi, să va odihniţi. Dar de data asta sunt altfel de probleme, şi nu aveţi nici un termen de rezolvare impus de un şef ne-înţelegător.

Dacă veţi face vreodată o astfel de încercare, şi vă veţi gândi tot timpul că nu ar fi trebuit să faceţi o asemenea incursiune, fiind însoţit de atâtea lipsuri, nu aţi realizat nimic. Plecaţi si încercaţi sa trăiţi noua experienţă. Ce înseamnă să-ţi faci rost de mâncare. Ce înseamnă să-ţi fie foame din cauza că nu găseşti pâine la magazine.

Dacă aveţi curajul unui astfel de concediu, când veniţi înapoi, fiţi sinceri cu dvs. şi

comparaţi cele doua situaţii. Când experienţa de viaţă a dvs. s-a îmbogăţit mai mult? Într-un astfel de concediu, de hoinar, sau în concediile în care aţi avut tot confortul, trebuind doar “să întinzi mâna” pentru a avea tot ce îţi doreşti.

Mulţi vor zice ca acel concediu la hotel a fost mai frumos, mai relaxant, mai

odihnitor. Dar eu nu v-am întrebat care v-a plăcut mai mult, ci „care din ele v-a mărit experienţa de viaţă” şi încrederea în sine. O să spuneţi că nu vă interesează experienţa de viaţă, că vă place să gustaţi plăcerile vieţii. Da! veţi gusta plăcerile, dar riscaţi să deveniţi un tip comod, fără o personalitate conturată în jurul unei încrederi în forţele proprii. Şi nu uitaţi, că din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost de acord că „cea mai folositoare şcoala este şcoala vieţii”, ci nu aceea a cărţilor, sau a discuţiilor cu prietenii.

Am plecat de la ideea de suferinţă şi am ajuns la dezbateri patetice despre

concediu. Există totuşi o legătură: experienţa de viaţă – care în final se regăseşte într-un alt nivel de înţelegere a vieţii. Să o luam pas cu pas, dar de la coadă la cap: care este scopul: evoluţia vieţii. Care sunt mijloacele? Suferinţa (zic unii, din ziua de azi), fericirea (ar zice alţii, dar puţini). Care sunt activităţile preferate ale omului zilelor noastre atunci când vrea să-şi ofere nişte clipe de “fericire” (sau mai bine zis: o stare de confort, o stare de plăcere)? Îşi face visuri, povesteşte ce frumos a fost în trecut. Nu este interesat să desfăşoare anumite activităţi sau acţiuni care să-i mărească experienţa de viaţă. Practic, am putea spune ca e un om mort (aşa zicea şi Osho: „omul moare pe la 30 de ani, şi este îngropat la 70”. Este vorba de aceeaşi carte ca mai sus).

Osho a fost prea dur în exprimarea lui, dar dacă ne gândim bine, un astfel de om ajunge la plafonare, la o stare de blazare. Nu mai învaţă nimic. Unele persoane care se ocupă cu terapii naturiste, precum şi statistici efectuate de cadre medicale, au observat că boala de cancer este mult mai frecventă la persoane care stagnează, care nu mai învaţă nimic nou. Poate vi se pare ciudată legătura: dacă nu mai înveţi ceva

nou, să apară cancerul. Învăţarea se referă la memorie, la inteligenţă, iar cancerul este

o boala a celulelor. O posibilă explicaţie ar putea fi următoarea: în procesul învăţării sunt antrenate o multitudine de „subdiviziuni ale organismului uman”, printre care şi sistemul nervos. Nu mă refer aici la învăţarea din citit, sau povestit, ci la o „învăţare senzorială”, bazată pe acele componente ale sistemului nervos care preiau, transformă si transmit excitaţiile exterioare spre sistemul nervos central. Odată cu ne-utilizarea acestor “traiecte energetice”, ele tind să se atrofieze, să nu mai funcţioneze la parametrii normali. Iar celulele sunt private de un flux energetic, regenerator. Dar deja subiectul depăşeşte cadrul acestei cărţi despre vocea interioare.

Chiar şi un concediu „la hotel” ne poate provoca un proces de învăţare, sau mai bine zis de meditare. De exemplu, mergând într-o plimbare prin pădure vezi un muşuroi de furnici. Din păcate, omul zilelor noastre ar trece pe lângă el gândindu-se la ceea ce le va da restaurantul hotelului de mâncare la masa de seară. V-aţi pus vreodată problema că omul este una dintre puţinele vieţuitoare care îşi cultivă mâncarea (mai există nişte specii de animale mici, dar sunt rare)? Furnicile, ele adună mâncare. De unde o iau? Nu o cultivă. O să spuneţi că o iau din cultura care o face omul. Probabil aţi auzit de acele termite din junglă. Acolo nu sunt oameni care cultivă.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Spunând cele de mai sus nu vreau să sugerez

un îndemn la a nu ne mai cultiva mâncarea. Vreau doar să observăm şi să înţelegem anumite procese din natură.

Omul merge prin pădure şi inspiră aerul, dar nu vede viaţa din jurul lui. Dacă aţi vedea viaţa aţi vedea un proces interesant. Anumite specii se hrănesc cu altele. Animalele mănâncă plante, oamenii mănâncă animale. Dar plantele „mănâncă” raze de soare şi substanţe minerale (practic materie la un nivel inferior de evoluţie, de organizare).

Suferinţa? Suferinţa în sine nu produce evoluţie. Poţi să suferi şi să dai vina pe

noroc. Nu ai noroc, şi gata. Câţi oameni care suferă îşi pun problema ca suferă din

cauza lor, şi câţi din ei încearcă să reducă aceasta suferinţă prin măsuri (eforturi)

personale, cunoscând, mai întâi, cauzele care au generat acea suferinţă.

Cum văd eu suferinţa? SupraEu-l „are nevoie de viaţă”, el vrea să trăiască, să

înveţe noi principii de viaţă, bazate pe o cunoaştere a realităţii. El nu vrea „imaginaţii”, „visări” asupra unui ipotetic viitor. El vrea să trăiască acum, nu în trecut sau în viitor. Şi atunci Adevăratul eu suferă. Această suferinţă este automat dirijata spre ego, spre conştientul persoanei în cauză, ca un semnal că ar trebui să schimbe ceva în viaţă. Poate o să vi se pare ceva diferit cu cei bolnavi şi care suferă. Majoritatea dau vina pe doctori, afirmând că ei sunt incapabili să-i vindece. Dar câţi şi-au pus problema că boala poate fi o urmare a atitudinii lor greşite asupra vieţii (mă refer aici atât la „obiceiuri alimentare” cât şi la atitudini psihice, emoţionale).

Să rezum într-o frază. După părerea mea, suferinţa este un semn din partea Adevăratului eu că ceva este greşit în sistemul nostru (individual) de valori, în atitudinile noastre asupra vieţii.

Primii paşi spre vocea interioară

Cineva, care încerca să ajungă la vocea interioară, s-a exprimat, într-un anumit context, „că se forţează să asculte vocea interioara”.

Prin forţare nu se realizează nici un pas. Sau mai bine zis „nu acesta este începutul”. Aşa cum am mai spus, această carte nu se vrea a fi un ghid spre vocea interioară. Nu poate să fie un ghid. Oricât de facilă ni se pare această modalitate de a comunica unii cu alţii: scrisul, ea are nişte limite. Şi încă nişte limite destul de mari.

Totuşi voi încerca să prezint nişte “aspecte ale începutului” în scopul de a vedea că nu este greu şi că este o cale accesibilă oricui. Fără să faci sacrificii

deosebite, renunţând la anumite beneficii sau “conforturi” pe care ni le oferă o viaţă

trăită în mijlocul societăţii moderne.

Pentru a înţelege mai bine o să încerc o comparaţie cu o orchestră muzicală. Să

zicem că sunteţi la un concert. În orchestră sunt: viori. piane, violoncele, saxofoane, tromboane, etc. Dar la un moment dat vreţi să ascultaţi doar o anumită vioară. Sunt de acord, frumuseţea unui concert este dată de suma instrumentelor muzicale dar; aşa vreţi de data asta: să ascultaţi doar o singură vioara şi una anume. Într-o prima fază “vă concentraţi, vă forţaţi”, să prindeţi doar acordurile acelei viori. Aveţi oarecare rezultate. Parcă, în urechile dvs, acea vioară, are nişte acorduri mai puternice. Dar totuşi sunt multe „bruiaje”. Celelalte instrumente cânta şi ele la fel de tare. De multe ori, sunetul viorii, este acoperit de sunetele altor instrumente. Uneori, parcă nici nu mai auziţi vioara, aşa tare cântă celelalte instrumente.

O altă metodă ar fi să încercaţi să determinaţi vioara să scoată sunete mai

pronunţate. Dar, şi această variantă are limitele ei. Vioara nu poate emite sunete prea tari. Atât poate ea, de tare, „să strige”.

A treia metodă, dar şi cea mai eficientă, ar fi să încercaţi să determinaţi celelalte instrumente să-şi scadă volumul. Aici comparaţia se opreşte. În cazul unei orchestrei sunt slabe şanse. Dar în cazul în care consideraţi că orchestra este chiar mintea dvs., gândurile care va cuprind, ideile care vă acaparează, rezultatul este evident.

Întotdeauna aţi auzit vocea interioară, dar „spusele” ei au fost acoperite de

„gălăgia” celorlalte gânduri. Primii paşi ar fi să încercaţi să micşoraţi „puterea” celorlalte gânduri, sau mai bine zis: să minimizaţi puterea dorinţelor

Spre ce ne îndrumă vocea interioară

Aşa cum am spus cu mai multe ocazii, pe parcursul cărţii, vocea interioară ne dă

acele sfaturi care să ne ducă spre o stare stabilă de echilibru interior. Bineînţeles, acest echilibru interior este bazat şi pe nişte factori exteriori.

Să facem în acest sens o comparaţie: să comparam fiinţa umană cu prelata unui circ. Ştiţi cum arata “o sală” de circ. Este “un cort conic” foarte, foarte mare. Pentru a căpăta stabilitate, el este ancorat cu diverse frânghii de nişte cuie (pitoane) bătute în pământ.

Factorii exteriori, de care vorbeam mai sus, îi putem compara cu frânghiile cu care cortul este “agăţat” de anumite “puncte de sprijin” exterioare lui. De ce nu facem comparaţia cu pitoanele bătute în pământ? Pentru că acestea au propria lor stabilitate iar dacă noi le vom lua ca puncte de echilibru propriu, riscăm să dezvoltăm în fiinţa noastră ataşamente, care în loc să ne conducă spre echilibru, vor avea efect contrar.

Iar această idee, de a ne desprinde de ataşamentele noastre nu este nouă. Ea se găseşte menţionată sub diferite denumiri si definiţii în majoritatea curentelor filozofice (nu am vrut să spun căi spirituale) din cele mai vechi timpuri.

De exemplu, un anumit oraş în care locuieşti, sau o anumită casă. La un

moment dat se poate ivi o ocazie să poată fi schimbat. În mod normal ar fi trebuit să spun: “trebuie să găseşti în tine acea putere de caracter, să te rupi de ataşamentele create, şi să faci pasul următor“. Dar asta presupune nişte ataşamente deja formate. Important este să nu creăm astfel de ataşamente, sau dacă ele există, să încercăm să ne desprindem de ele, înainte de a fi puşi în situaţia de a ne despărţi de aceste lucruri sau fiinţe.

Starea de echilibru poate fi definită, cu alte cuvinte, ca fiind “mulţumit cu ceea ce ai”. Dar asta nu înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a dat viaţa, sau familia, la un moment dat. Nu trebuie “să te forţezi” să fii mulţumit cu ceea ce ai. Trebuie să începi să cauţi tot ceea ce ai nevoie şi să ajungi la o stare de “mulţumire interioară”.

Nu trebuie “să stai cu mâinile în sân” şi să fii mulţumit cu starea prezentă. Această

mulţumire trebuie “să vină din tine”, nu este ceva raţional. Chiar dacă o altă persoană nu ar fi mulţumită cu ceea ce ai tu, cu ceea ce ai realizat tu, important este ca “tu să fii mulţumit”.

Un termen des utilizat în ziua de azi: “X este un om realizat”. Care este etalonul

pentru a determina daca cineva este sau nu realizat? În zilele noastre “realizarea” presupune: partener de viaţă, casă, maşină, servici bun (adică salar mare), copii, televizor cu ecran plat, etc. Dacă observăm, numai lucruri materiale, nimic psihic. Oare important este să ai un partener de viaţă sau să ajungi cu acel partener la o convieţuire liniştită?

Oare este important să câştigi mulţi bani, sau să ai un loc de muncă care îţi aduce

o mulţumire interioară?

Inscripţie pe-o casă nouă,

Lucian Blaga

Toate stau la locul lor,

stă păianjenul în plasă

ca-ntr-o lume de mătasă.

Nu-l încearcă nici un dor

din ocolul lui să iasă.

Toate stau la locul lor:

piatră, floare şi ulcior,

vatră şi amnar şi iască,

Asta-i legea tuturor:

Zări să-şi facă din pridvor,

să se simtă bine-acasă.

Aceasta poezie a lui Lucian Blaga, chiar dacă într-un mod metaforic şi relativ

simplist, exprimă cel mai bine şi concis ceea ce vrea vocea interioară de la noi. Ea vrea „să ne simţim bine acasă”. Să ne simţim bine cu noi înşine…… Odată, o persoană cu care discutam, a definit foarte bine un astfel de om care „şi-a cunoscut Supra-eu-l” şi se ghidează după vocea interioară: „se simte bine în pielea lui”.

Mulţi oameni au aceasta tendinţă, de a nu se simţi bine în pielea lor. Adică vor ceva mai mult…. mai vor ceva…. simt ca le lipseşte ceva. Această stare, de a-ţi lipsi ceva, îţi este „imprimată” de eu-l tău superior. Mai bine zis, eu-l tău superior vrea să-ţi semnaleze faptul ca „trebuie să-l cunoşti”, că trebuie „să te cunoşti pe tine însuţi”.

O să comit o mică abatere, de la ideea capitolului, şi o să vorbesc mai întâi despre altă idee. În fraza de mai sus, o să vi se pară că sunt două lucruri separate:

1. să-ţi cunoşti SupraEu-l,

2. să te cunoşti pe tine însuţi.

Dar nu este aşa. Este vorba de acelaşi lucru, general exprimat: „Să te cunoşti pe tine însuţi”. Ce se înţelege prin „tine însuţi”? Fiinţa umană este compusă, ca să zic aşa, din mai multe „elemente”: corpul fizic, corp energetic, sentimente, trăiri, gânduri, Eu-l superior, etc. Filozofiile orientale definesc omul ca fiind compus din corp fizic, corp astral (compus din sentimentele , trăirile noastre, etc.), corp mental

(gândurile, concepţiile de viaţă, etc.), corp cauzal (SupraEu-l individual). Nu vă

legaţi de cuvinte, important este să înţelegeţi ceea ce desemnează un cuvânt, nu cuvântul în sine.

În această carte am folosit termenul de „fiinţă umană” pentru a desemna tot „ansamblul” care compune un om, tot ansamblul corpurilor lui.

Să revin la ideea capitolului: mulţi oameni simt în conştient acel mesaj al SupraEu-lui, de „a-l cunoaşte”, printr-o stare de „ne-împlinire” (e greu să defineşti exact starea care o „recepţionează” conştientul…. ea poate fi diferită de la persoană la persoană). Marea majoritate a oamenilor, simţind această stare, încearcă să o anihileze, sau cu alte cuvinte, să-şi satisfacă aceasta „nevoie de împlinire” prin obţinerea unor lucruri din afara fiinţei lor. Mulţi încearcă să obţină lucruri materiale: casă, maşină, piscina, etc. Alţii încearcă să obţină lucruri, să zic aşa, mai spirituale: stima celor din jur, etc. Sau încearcă să-şi găsească „un suflet pereche” cu care să împartă necazurile şi bucuriile vieţii.

Dar, această stare nu va înceta decât atunci când ajungi să te cunoşti pe tine,

când ajungi să te cunoşti ca un „tot unitar”, să-ţi cunoşti „întreaga ta fiinţă”.

Vocea interioară şi alimentaţia

După cum am văzut într-un capitol precedent, organismul uman este un sistem

biologic deschis. Acest lucru presupunând un schimb de substanţă cu mediul exterior. Alimentele, hrana de zi cu zi, reprezintă tocmai această substanţă.

În altă ordine de idei, organismul uman va căuta să ajungă la o stare de echilibru, iar alimentele reprezintă una din componentele care va duce la această stare. Organismul uman are capacitatea de a se auto-analiza şi de a determina singur ce fel de substanţe alimentare are nevoie pentru a se echilibra.

În consecinţă el va transmite conştientului omului necesităţile lui. Uneori nevoile

organismului sunt percepute de conştientul uman, direct, prin ”pofta” de a mânca anumite alimente, care conţin acele substanţe de care organismul are nevoie. Dar, de cele mai multe ori, aceste nevoi sunt transmise prin “gustul” anumitor alimente (nu întotdeauna simţim nevoia să mâncăm mere, friptură, etc., ci, deseori simţim nevoia de ceva acru, sau ceva sărat).

Aceste gusturi sunt: acru, amar, dulce, sărat, iute, etc. Medicina actuală

neglijează importanţa gustului şi pune accent pe substanţele chimice conţinute de alimentele mâncate.

Nu tot ceea ce înghiţim este utilizat de organismul uman. După ce au fost mestecate în cavitatea bucală şi apoi înghiţite, alimentele parcurg un şir foarte amplu de modificări şi descompuneri, până ajung să fie asimilate de organismul uman. În tot acest proces ele parcurg un traseu bine definit şi delimitat de tubul digestiv. De-a lungul acestui drum ele sunt “atacate” de diverse sucuri şi enzime secretate de unele glande ale corpului uman.

Deci, alimentele se vor afla mai întâi sub acţiunea de descompunere sub acţiunea unor substanţe secretate de organismul uman.

Pe de altă parte, în organismul uman (sau mai bine zis în sângele care vascularizează tractul digestiv) pot pătrunde doar anumite substanţe care pot străbate pereţii (membranele) tubului digestiv.

Restul de substanţe, care nu au putut fi descompuse de sucurile digestive, sunt

eliminate prin procesul de excreţie.

Nu sunt importante alimentele pe care le mâncăm ci, doar acelea dintre ele pe

care organismul uman este capabil să le descompună până în stadiul de substanţe simple, asimilabile de membranele intestinului.

Deci, organismul ne va comunica să mâncăm acele alimente care vor fi

descompuse în tractul digestiv şi absorbite în sânge. Organismul poate determina cu precizie aceste alimente deoarece “ştie foarte bine” ce enzime poate secreta şi în ce cantitate.

În primul rând, “calculele” organismului se bazează pe necesităţile lui, având în

vedere consumul de energie la care a fost supus. Calculele, pe bază de calorii, recomandate de medicina contemporană, ţin cont doar de consumul sistemului muscular şi de metabolismul bazal de a asigura o temperatură constantă de 37 grade, în tot organismul. Aceste calcule nu ţin cont de un “consum nervos” de care, din nefericire, omul modern are parte din ce în ce mai mult, prin stresul cotidian.

Medicina contemporană clasifică substanţele alimentare în mai multe

categorii: glucide, proteine, lipide, vitamine, enzime, oligo-elemente, etc., şi recomandă consumul acestora în diferite cantităţi, calculate pe baza unor formule care ţin cont de diferiţi factori.

Indiferent de ce teorie este adevărată, asupra apariţiei omului pe Pământ

(creaţionistă sau evoluţionistă), fiinţa umană dispune, în cavitatea bucală, de nişte papile gustative care au capacitatea să simtă “gustul” mâncării, nu glucidele, proteinele, etc. Dacă acestea erau mai importante, decât gustul alimentelor, oare omul nu era înzestrat cu anumiţi senzori care să le determine calitatea şi cantitatea din masa de alimente mestecate?

“Se crede prea adesea că „organismul ştie ce-i trebuie” şi că înclinaţia către o

mâncare sau o băutură este un mperativ cu rădăcini respectabile în înţelepciunea organismului (n. a. – Marele fiziolog american W. B. Cannon şi-a expus concepţia despre homeostazie într-o carte întitulată „înţelepciunea corpului”). Această ipoteză

poate fi totodată argumentată şi contra-argumentată prin constatările zilnice sau

experimentale.”[18]

“Trupul se vrea antrenat, prin gimnastică, mişcare,

Realmente de folos – pentru el, sunt meditare.

Şi regimul de hrănire, tot de el e stabilit,

Dacă stăm să-l ascultăm, când suntem cu el, Uniţi.”[19]

Alte menţionări ale vocii interioare

După cum probabil aţi observat, această carte nu are bibliografie. Şi chiar dacă o să fie interpretată ca o lipsă de modestie, o să fac afirmaţia că ea se bazează pe experienţa autorului.

Dacă pe parcursul citirii vi s-a părut că recunoaşteţi anumite idei găsite în alte

scrieri, asta nu însemnă că au fost copiate din acele surse. Pur şi simplu, şi pe mine m-au mirat anumite coincidenţe dintre concluziile la care am ajuns, ghidat de vocea interioară, şi alte “învăţături spirituale”.

În acest sens trebuie să remarc faptul că “sistemul de valori” la care am ajuns

datorită vocii interioare, se apropie cel mai mult de învăţăturile şcolii sufite, descrise în puţinele cărţi traduse în limba română, a lui Inayat Kahn.

În altă ordine de idei aş menţiona cărţile lui Pavel Coruţ. În toate cărţile SF, din seria Octogonul în acţiune, personajul principal, Varain, este “ajutat” de un înger veghetor. Acest “înger” are exact aceleaşi forme de manifestare ca şi vocea interioară.

Pentru a elimina unele confuzii sau interpretări greşite, vreau să fac următoarele precizări. Varain este un simplu personaj din nişte cărţi SF. Important este că “prin el”, dl. Coruţ descrie un proces real, şi anume manifestarea, hai să-i spunem de această dată, celui de al 6-lea simţ – un simţ al pericolului. Prefer, în acest context, să-l numim aşa, deoarece îngerul veghetor a lui Varain îşi face simţită prezenţa în situaţii critice a personajului.

Au fost multe persoane cărora, spunându-le asemănarea între îngerul lui Varain şi vocea mea interioară, au emis ideea că “mă cred Varain”. În sensul că aş putea crede într-o substituire între acest personaj şi persoana mea.

Este o idee total lipsită de baze reale. Nu am nimic comun cu acest personaj. M-a

surprins şi pe mine această asemănare, şi asta chiar din prima carte a d-lui. Coruţ, “Careul cu cinci aşi”.

În această carte este descris procesul prin care Varain “intră în contact” cu îngerul veghetor. Apare, într-un mod metaforic, aceeaşi idee de bază de date universală.

O altă menţionare, care are importanţă prin faptul că se specifică foarte clar

ideea că “nu se aude” o voce, ci este mai mult un impuls, o pornire lăuntrică, este şi următorul fragment:

“Aşadar au pornit la drum. O prietenă pe care Jan a vrut să o viziteze în

Sedona, mai era în acea perioadă încă la părinţii ei in L.A., vrând să plece dimineaţă pentru a fi punctuală la sosirea lui la Phoenix. Însă în mijlocul nopţii ea s-a trezit şi a avut impulsul de a pleca imediat spre casă. Aşa ceva nu mai făcuse niciodată. De zece ani mergea regulat la părinţii lui şi se întorcea dimineaţa (o călătorie de 10 ore spre Sedona). Dar ea şi-a ascultat vocea interioară şi a plecat la miezul nopţii. Dimineaţa, când au ajuns cu toţii la destinaţia lor, ei au ştiut apoi de ce şi-au amânat planurile iniţiale – în acea dimineaţă a existat cel mai mare cutremur din L.A.

Va puteţi imagina uimirea lor! Dar acest incident le-a arătat tuturor ca sunt conduşi perfect, dacă se şi lasă conduşi. Vocea interioară valorează de o mie de ori mai mult decât un zbor ieftin sau gândirea logica.

Pentru soţia lui Peter şi pentru el, pentru prietena lui Jan, Alana şi pentru el

însuşi aceasta era răspunsul la toate întrebările, şi anume, ce se va întâmpla într-un caz de urgenţă. Exact aşa cum s-a lăsat conduşi în timpul acestui cutremur şi cum şi-au urmat vocea interioară, la fel se va întâmpla si când va exista o nenorocire în Germania sau în alta parte.”[20]

Observaţi, în fragmentul de mai sus, aceeaşi “tendinţă” a vocii interioare de a-şi face prezenţa, mult mai pregnant, în situaţii în care fiinţa umană este pusă în pericol. Interesant de remarcat este utilizarea aceleiaşi definiţii de “voce interioară”.

Chiar şi în următorul fragment, scris de Ouspensky, este scoasă în evidentă

aceeaşi trăsătură, de această dată, a Adevăratului eu, de a-şi face simţită prezenţa şi îndrumările, în cazurile dificile în care se află fiinţa umană. Menţionez încă o dată că vocea interioară este “forma de manifestare” a Adevăratului eu. Cu alte cuvinte, vocea interioară, este mijlocul prin care Adevăratul eu, comunică conştientului intenţiile şi îndrumările lui.

Practic, scopul final al întregii învăţături, aduse în occident de Gurdjieff (A patra

cale), este “aducerea la suprafaţa” conştiinţei a Adevăratului eu. Sau, aşa cum întemeietorul ei defineşte, “distrugerea” micilor eu-ri ale personalităţii şi înlocuirea lor cu trăsăturile “Esenţei” fiecăruia dintre noi.

“Nu este o încredere în sine în sensul obişnuit al cuvântului. Din contra, este

mai mult o încredere în lipsa de importanţă şi de semnificaţie a sinelui, acel sine pe care-l cunoaştem în mod obişnuit. Dar, am credinţa că dacă mi s-ar întâmpla ceva teribil, ca atâtor prieteni în anul trecut, atunci nu eul obişnuit, ci un alt eu interior va şti să se arate la înălţimea situaţiei. G. mă întrebă acum doi ani dacă n-am simţit în interiorul meu prezenţa unui nou eu şi i-am răspuns că n-am simţit nici o schimbare. Acum, i-aş fi răspuns altfel. Şi pot să explic cum se produce această schimbare. Nu se produce dintr-o dată şi nu este o schimbare care să cuprindă toate momentele vieţii. Viaţa îşi urmează cursul obişnuit, cu toate aceste eu-ri mici şi stupide, cu excepţia câtorva care mi-au devenit deja insuportabile. Dar dacă ar interveni un eveniment important care ar cere încordarea fiecărui nerv, atunci ştiu că aş putea face faţă, nu cu acest mic eu obişnuit, care vorbeşte acum, şi care poate fi intimidat, nici cu unul asemănător, ci cu un altul, un mare eu, pe care nimic nu ar putea să-l înspăimânte şi care ar fi pe măsura oricărui eveniment. Nu pot sa-l descriu mai bine. Dar pentru mine este un fapt. Iar acest fapt este legat net de acest „lucru cu sine”. Cunoaşteţi viaţa mea şi ştiţi că nu eram omul care să se lase înspăimântat de prea multe lucruri, de ceea ce, interior şi exterior, înspăimântă de obicei oamenii. Dar vorbeam acum de o stare diferită, care are un gust diferit. De aceea ştiu pentru mine însumi că această nouă încredere nu este doar fructul unei vaste experienţe de viaţă. Este rezultatul acelui lucru cu mine însumi pe care l-am început acum patru ani.”[21]

Se observă, mai sus, alte două caracteristici importante ale Adevăratului eu

1. schimbarea conştientă a micilor eu-ri cu Adevăratul eu nu se produce brusc.

Este un proces de lungă durată. Şi aici este important rolul vocii interioare. Ea ne

arată acţiunile şi deciziile care trebuie luate în viaţă astfel încât această schimbare să

se realizeze cât mai repede şi cu eficacitate maximă,

2. această schimbare “nu cuprinde toate momentele vieţii”. Am putea face aici

referire la ceea ce filozofia modernă numeşte “liber arbitru”. Oricând, în orice moment al zilei, fiinţa umană beneficiază de libera alegere a “ceea ce vrea în viaţă”. Adevăratul eu, sugerează doar acele decizii sau opţiuni care sunt mai avantajoase fiinţei umane.

Poate unii dintre cititori vor crede că termenul de “schimbare”, folosit de Ouspensky, ar putea însemna o “depersonalizare” sau o “spălare de creier” adică, într-un fel să-ţi pierzi integritatea. Subliniez, încă o dată, acest proces de “schimbare” presupune, într-adevăr, o modificare a concepţiilor şi principiilor de viaţă, dar nu este nimic impus (sub egida “crede şi nu cerceta”) ci, dimpotrivă, ego-ul tău va putea asimila noile principii de viaţă, doar atunci când le vei înţelege.

Tot din aceeaşi expresie: “nu cuprinde toate momentele vieţii”, putem trage concluzia că sistemul de valori al Adevăratul eu, nu presupune o viaţă total schimbată, fiind realizată prin retragerea din lume, ci doar anumite momente, când pot fi luate decizii vitale.

Viaţa trăită în lume, fără reguli stricte (mai mult sau mai puţin ritualice) şi învăţături spirituale este succint descrisă in fragmentul de mai jos.

“Cei care urmează calea obiectivă trăiesc pur şi simplu în mijlocul vieţii. Ei sunt aşa numiţi oameni de treabă. Pentru ei nu este nevoie de metode sau sisteme speciale, bazându-se pe învăţături intelectuale sau religioase obişnuite, pe morală obişnuită, ei trăiesc în acelaşi timp conform conştiinţei lor. Nu fac neapărat prea mult bine, dar nu fac rău. Câteodată se întâmplă sa fie oameni destul de ne-educaţi, simpli, dar care înţeleg foarte bine viaţa, care au o justă evaluare a lucrurilor şi un punct de vedere just. Şi bine-înţeles, ei se perfecţionează şi evoluează. Dar calea lor poate fi foarte lungă şi cu multe repetări inutile.”[22]

Nu trebuie să confundăm “calea obiectivă” cu viaţa omului obişnuit. Chiar dacă,

din citatul de mai sus, nu rezultă în mod direct acest lucru, există o mare diferenţă. Cei ce urmează calea obiectivă au, în viaţă, un scop bine definit (al cunoaşterii de sine), nicidecum satisfacerea plăcerilor.

Din păcate acest mod de a trăi în lume, fără a urma o învăţătură spirituală bine

închegată la nivel raţional, duce inevitabil şi la anumite greşeli, în sensul că mesajele vocii interioare (în limbajul gândului) pot fi eronat “traduse” în limbajul matern. Dar acesta erori pot fi reduse până la dispariţie printr-un antrenament şi o atenţie corespunzătoare.

Un gând despre “VOCEA INTERIOARA”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s